Cristina Struțeanu folosește arta scrisului pentru a evada. În basmele pe care le creează, culegând teme folclorice bine știute, refăcând postmodern figuri populare – precum Dragobetele/Zgrumbirul/Ciprian, Fetele pădurii, Baba, Ciprianele, Înaripatele – există destul imaginar pentru a ne convinge noi, cititorii, că autoarea locuiește într-o lume magică. Totuși acel „alt tărâm”, dacă despre topos e vorba, este scrisul însuși prin care toate minunile, transformările personajelor din om în animal și invers, morțile și reînvierile devin posibile. Folosind basmul ca formulă, autoarea supralicitează convenția narativă, ne cheamă într-o lume care nu este reală doar pentru că e imaginată, ci și pentru că imaginarul este acel supraexistent al vieții de basm cu posibilitățile ei multiplicate și, unele, paradoxale. Convenția ei literară este cea a incredibilului posibil.

Opțiunea pentru limbajul de basm este chiar trucul magic al scriitoarei, prin care face să țâșnească în fața ochilor noștri o lume echivocă, unde personajele se etalează când ca animale, când ca oameni, cu identități duale în egală măsură proprii. În basm se reiterează universul șamanic în care sufletele au atât identitate umană, cât și identitate animală, ceea ce și face posibilă comunicarea între regnuri. Adevărul și minciuna se alternează, își schimbă fețele precum fata în căprioară și invers. Adevărul basmului este de fapt chiar această dualitate a realității – o față văzută, cealaltă nevăzută, care se împletesc și se rotesc sub ochii cititorului, inducându-i iluzia că el însuși face parte dintr-un ritual, că este atras în magia rezultată din această rotire în jurul unui ax nevăzut. Axul în jurul căruia se rotește de fapt toată creația umană – axul lumilor posibile.

Compunându-și povestea, autoarea se lasă absorbită în țesătura de situații imaginate, devine ecou, foșnet, licăr sau umbră în pădurea de cuvinte. De la un timp lasă chiar impresia că este simplu element al lumii pe care o inventează, că într-un mod ciudat propria creație o conține în substanța ei. Astfel textul capătă transparență și adâncime, se preface în suprafață a apei în care se oglindesc fețele cititorilor. Eu văd în fetele/ielele aplecate peste lac, așteptând să se ivească din adânc chipul dorit al Dragobetelui – scenă de pe la începutul cărții Fetele pădurii – chiar raportul cititorilor cu autorul ascuns, mort și viu totodată în adâncul textului. Cristina Struțeanu, precum un personaj cu destin fatal, revine la suprafață din adâncul acelei ape povestite cu chip proaspăt atunci când cititorii găsesc formulele potrivite ca s-o invoce. A-i citi povestea este, de fapt, ritualul prin care sufletul-fecioară al cititorului îl întâlnește pe cel al povestitoarei camuflată în Dragobete. În fond, orice apropiere de literatură trebuie să capete această însuflețire erotică rituală.

Vianu Mureșan