Poezia lui Paul Gorban impresionează printr-o anumită energie imagistică datorată înțelegerii aproape extatice a realității. Din acest motiv nu lipsesc nici cadrele de sorginte suprarealistă, estompate totuși prin trimiterile la realitatea de fiecare zi. Starea de contemplație – care își găsise expresia optimă în Caii din Perugia (2012) – este acum perturbată prin insinuarea unui anumit frison tragic. Dar acesta nu e adus cu forța în prim-plan, ci controlează și modifică realitățile din subsidiar. Paul Gorban e în definitiv un existențialist dublat de un estet cu viziuni maximaliste din stirpea lui Mihai Ursachi.

Șerban AXINTE

Paul Gorban scrie o poezie confesivă și limpede. Expresivitatea rezidă tocmai în claritatea enunțului liric și în capacitatea sa de a stârni emoție prin exhibarea delicată a fragilității și vulnerabilității umanului, a frumuseții în mijlocul furtunii. Nimic nu e mai complicat în poezie decât simplitatea care produce melancolie, autoconștientizare, micro-revelație, care te scoate din ordinea cotidianului tulbure și îți induce senzația de transparență a ființei interioare, iar lui Gorban îi reușește.

Cosmin PERȚA

După o fulminantă carte de poeme intitulată Caii din Perugia, excelent primită de critica literară, Paul Gorban ne înveșmântează cu noul volum, Portret cu fața la perete, unde, dându-le o forță originală, spectacolul metaforic și demersul metafizic sunt mai pregnante.

Pot spune după lectura acestui Portret cu fața la perete că pentru Paul Gorban actul poetic se aseamănă cu prefacerea apei în vin de către Iisus la Canna Galileii. Fiecare text liric repetă parcă această primă minune. Ni se arată astfel o altă realitate, una purificată și îmbrăcată artistic. Poetul mizează pe estetizarea imediatului, oferind chiar și banalului un prestigiu misterios. Salut în Paul Gorban pe unul dintre veritabilii poeți ai noii civilizații metafizice și metatextuale!

Daniel CORBU