Calea bucuriei

Scrise pe „malul apusului”, poemele din noul volum semnat de Iustin Moraru surprind prin numitorul comun la care sunt aduse. Poetul e octogenar (la bărbați se poate spune vârsta!), dar pășește ferm pe calea bucuriei. Jubilație, beatitudine, euforie la vârsta psalmistului? De ce nu?! Bucuria e altceva decât fericirea, sinonimia celor doi termeni nu e perfectă. Bucuria ține de individ, fericirea de societate, de poziția ta în cadrul ei. Poți fi bucuros din multe motive, cel mai important fiind conștiința de a fi, de a trăi tu, ca om, într-o lume trecătoare. A vedea lumina răsăritului încă o dată, într-o nouă zi, a te scălda în apa râului, a contempla izbânda firului de iarbă asupra asfaltului greu, a întrezări germinația, a observa cu ochi dilatați de atenție freamătul frunzelor, odiseea florilor, zbuciumul norilor, a număra „petalele zilelor”, a avea amintiri (cireșul din ograda părintească, tatăl, iubita) sunt motive de bucurie. Cine face toate acestea și nu se lasă doborât de invazia umbrei poate spune: Sunt! Ergo sum! (IOAN ADAM)

Calea bucuriei este drumul firesc al vieții, care știe, dintotdeauna, să găsească o continuare, săpându-și albie nouă prin muntele de steril al circumstanțelor potrivnice. Firul de iarbă străbătând asfaltul! Sămânța luminii din suflet înălțându-și lujerul fraged al razei, prin norii vremelnici, până în clarul divin al cerului veșnic de deasupra! Filonul de aur curat, din noi, din fiecare, în jurul căruia ni se structurează ființa și așteptarea. (IUSTIN MORARU)