Activitatea literar a lui Tudor Arghezi a fost longeviv si prodigioasă: mai bine de sapte decenii, desfasurate într-o tulburtoare diversitate de forme. Arghezi a alternat poezia cu ziaristica, a fondat reviste si ziare, a scris pamflete, romane, povestiri si chiar o pies de teatru (Seringa).

Personalitate singular si incomodã a epocii in care a trait, scriitorul a colaborat la multe publicatii, fãra sã exprime o adeziune prea mare, efectivă, afectiva sau intelectualã, la spiritul acestora. Ca si Macedonski naintea lui, Arghezi străbate cu naturalete diverse scoli si vârste literare, intersectându-se cu orientri variate, fãră insã ca vreuna sã il poat confisca pe deplin si legitim. Eugen Simion subliniaza organicitatea si continuitatea liricii argheziene, expunând capacitatea inepuizabila a poetului de a se reinventa, pe baza acelorasi teme, obsesii, revelatii ideatice si stilistice: „Odatã temele fundamentale fixate cu Cuvinte potrivite, Flori de mucigai si Versuri de sear, volumele ulterioare le amplificã, le reformuleazã sub influenta unui alt regim moral. Reliefurile poeziei sunt, in acest chip, tulburate periodic, straturile se reasaza, ce a fost neted si linistit capãta deodat neregularitati si asprimi alpine. Tensiunea spiritului si a limbajului inlătura senzatia obositoare de repetitie, poemul nou construit pe o obsesie veche nu pare nicidecum un ceai reincalzit. E o creatie inedita, de mari efecte estetice uneori, pentru cã spiritul pune n discutie totul si reclädeste universul pe care tocmai il terminase. Vârstele poeziei argheziene reprezint acest complicat proces de adâncire, reformulare a obsesiilor fundamentale. De la adolescent la senectute el trece prin cercurile vietii ducând, ca melcul în spate, cochilia temelor sale."