Lebede toxice

Poate că frumusețea va salva lumea, dar ce fel de frumusețe? În cel mai recent roman al său, Lebede toxice, Cornelia Petrescu disecă negurile armoniilor aparente, regăsind și readucând în lumină uscăciunea, meschinăria, invidia, netrebnicii general umane pe care însă, cu același remarcabil talent de observator din umbră, le identifică în tânăra societate românească post-revoluționară. Drept e că, de această dată, amintirile și parfumurile, voioase sau răvășitoare, din țara natală, se împletesc în imaginarul autoarei cu amprentele peregrinărilor ce poartă personajele de pe un mal pe celălalt al Atlanticului, din Franța în Canada și înapoi în România.

Fără a vorbi neapărat de accente autobiografice, e limpede că sufletul niciodată pe deplin așezat și împăcat cu exilul Corneliei Petrescu atinge limanuri universal valabile când vine vorba de înstrăinare, fie ea dorită sau impusă de conjuncturi. Lumile, limbile, obiceiurile au infinite nuanțe, dar fundamental, moravurile și stilul de viață induse de globalizarea galopantă uniformizează perspective și neutralizează diferențele majore.

Finalul cărții lasă liniștea să strecoare o rază de lumină, dar tonul general, în consonanță cu titlul, e mai curând amar și resemnat. „Nu-i timp de-arici, de oameni, sau de alte animale mici”, exclamă cu nesfârșită tristețe bunicul Teodor, la vederea unui pui de arici zdrobit pe carosabil de o mașină prea grăbită, într-un secol prea grăbit al unei lumi care nu știe, de fapt, spre ce se grăbește…

Simona MODREANU