Mereu, despartiri

Casa, curată pahar, în încăperea în care a fost poftit, cald, o căl­dură plăcută, nemoleșitoare, după gerul de‑afară, focul duduie liniștitor în sobă, pe plită, într‑un castron din lut, se usu­că semințe de bostan, aromind și ele aerul domestic, patriar­hal, în ferestre, acoperite parțial cu perdele iscusit orna­mentate, mușcate. Lucrături de mână prin tot locul.

– V‑o fi foame, că acuși e ceasul prânzului, și de când ați pornit din Botoșani au trecut, cred, vreo trei‑patru ore. Să pun de‑o mămăliguță și pe urmă stăm de vorbă pe‑ndelete. Mi‑a spus primarul ceea ce vă interesează, așa că un bob zăbavă.

Pusese ceaunul cu apă la fiert în gaura mare a plitei. Mai hrănește focul cu niște bucăți de lemn din coșul de sub vatră. Presară sare, pune un pumn de făină de porumb și, înainte de a se așeza și ea pe un scaun la masa dintre cele două ferestre ce dau spre uliță, desprinde dintr‑un cui bătut în perete, sub icoana Maicii Domnului, o fotografie înrămată, în alb‑negru, o poză ușor îngălbenită, destul de mare, cam 20 x 15 centi­me­tri. În ima­gine, un bărbat tânăr, luat în obiectivul apara­tu­lui de sus până la tălpi, după toate aparențele, smead, cu privire des­chisă, frunte înaltă, îmbrăcat țărănește: cămașă simplă, legată la gât cu un șnur, pălărie, pieptar negru cu nasturi, probabil, de alamă, pantaloni din aba, strânși pe picior, bocanci. Chip de țăran cumsecade, uitătură îndrăzneață, dar îngăduitoare. Nimic nu trădează pe omul revoltat.