Nu, ele nu mor niciodată, iată cum împânzesc pământul care le este dat, iată cum fac mereu şi mereu aceleaşi mişcări hotărâte, bruşte, uneori ezitante, şi iarăşi hotărâte, bruşte, ezitante; cum aşa-zisa lor degringoladă ascunde respectarea unui plan minuţios, moştenit, transmis fiecăreia prin codul genetic; cum se iveşte cu necesitate o iraţionalitate a muşuroiului, care se distribuie în mod egal membrilor lui, şi cum viaţa tuturor curge continuu, nu o viaţă neapărat vulcanică, eroică, ci una obişnuită, de zi cu zi, de ceas cu ceas, de clipă cu clipă, până la nesfârşire, de-a pururi…