Pledoarie, in fond

Venind, firesc, după acumulări îndelungate, sublimări lucide şi decantări atente, debutul Cristinei Frumos atrage de bună seamă atenţia şi prin densitate reflexivă sau alonjă intertextuală. Prozatoarea se dovedeşte însă mai mult decât o cititoare, fie ea şi una rafinată, de cursă lungă şi gust ireproşabil. E o analistă fină a psihologiei, îndeosebi a celei feminine, pe care o prinde în ţesătura unui epic dens, articulat în jurul celor mai variate motive identitare – de la boala trupească la „impostura ca mod de viaţă”, inclusiv maritală. Dincolo de straturile de duritate variabilă ale feliei de existenţă convertite, dintru început, într-o ataşantă Pledoarie, în fond pulsează, desigur, miezul aspru al unei parabole. Parabola unei singurătăţi (aproape) radicale, pe care scriitura amărui-autentică a sinelui reuşeşte totuşi, ca întotdeauna, să o salveze miraculos.

Emanuela ILIE

Încâlcite sunt drumurile acestei lumi, o vedem zi de zi, dar mult mai încâlcite sunt căile sufletului, care e aici, undeva în noi, credem că-l stăpânim, dar nu e deloc așa. „Numai în ascundere evenimentul sufletesc dospea în ființa ei și numai dospit îi valida realitatea,” observă naratoarea din cartea Cristinei Frumos, și peste această dospire se apleacă ochiul narativ ca să o deslușească, pentru a extrage sufletul din spaimă, ură, rușine, din plânsul ce izbucnește din când în când, ca apa unui râu înghețat. Se încearcă vindecarea despărțirii de sine și perceperea vagă a unei primeniri. Analitică și reflexivă, insistând atent asupra detaliului, „neliniștită și iritată”, prozatoarea înaintează cu acuratețe într-un univers ce își caută sensul, urmărind să salveze adevărul – care adevăr? – din capcanele erorii.

Olimpiu NUȘFELEAN