Amneziile doamnei Voltaire

George CALCAN este un poet ca din altă lume. O lume în care până și ultimul poet este un domn al Poeziei, deci o lume în care ultimul poet dacă nu e poet măcar e domn.

Firește, această lume nu există, dar poetul acestei alcătuiri editoriale o face să existe. Complet dăruit artei cuvântului și cărții, bibliotecar o viață întreagă, poet-poet cât se va scrie poezie, George Calcan este, ca orice aed cărturăresc până-n unghii, deopotrivă victimă și erou; victimă, fiindcă o anume autoritate stihială a talentului său insubordonabil îl obligă să se poarte pe drumurile capricioasei consacrări cu inscripția „Gabarit depășit!” legată de gât – și ce consacrare poate fi aceea?!; erou, fiindcă își dresează atu-ul pregnantei individualități/ origi-nalități, de la un volum la altul, cu un soi, tot mai rar încercat, de distincție veche, înnăscută și, dincolo de duhul provinciei, cultivată.

Visător intratabil. Spirit din temelie halucinant, în har puternic, nobil și rebel. O efigie, se va vedea în timp, din aur vechi, strecurat din apa Ozanei, lângă care s-a născut, a Moldovei literare – și nu numai.

L-am cunoscut la douăzeci de ani și m-a însoțit cu poezia lui, mult mai valoroasă decât o prizează momentul, toată viața.

N-a fost doar o fală, a fost un privilegiu.

Marian DRĂGHICI