Scris într-un stil alert și captivant, romanul Capcana este construit pe un scenariu polițist. O crimă petrecută în America zilelor noastre constituie pretextul unor explorări profunde și intime ale personajului principal, Zachary Shepherd, asupra condiției exilului și exilatului. Plecat cu ani în urmă din România comunistă și devenit profesor universitar în Statele Unite, Zachary/Zaharia retrăiește moartea mamei sale – și ea rămasă neelucidată – în paralel cu crima de la colegiu, redescoperă supravegherea continuă din țara natală în urmărirea a cărui țintă devine el însuși în America, resimte fenomenele sociale, culturale și politice pe care le predă studenților în comportamentul unor americani – colegi și prieteni sau doar cunoscuți – incapabili să cunoască, să accepte și să aprecieze valorile altor culturi. Constelația așteptărilor, a iluziilor, a dezamăgirilor și a înfrângerilor, specifică dezrădăcinării, este tradusă în acest roman într-o poveste de viață încărcată de căutări, de întrebări fără răspuns, de speranțe și de obsesii.

Semne de carte

Zachary Shepherd avu impresia că cineva se afla pe urmele lui. Poate că era doar o coincidență. O mașină gri, pe care o remarcase pe șosea, apoi la intrarea în oraș, care repetă timp de un sfert de ceas manevrele lui, pentru ca, la sfârșit, să intre pe strada din cartierul italian și să oprească la zece metri în spatele Chevroletului său. Deschise portbagajul din care nu avea nimic de scos și întârzie în mod deliberat, așteptând ca omul din urma lui să coboare, dar nu se petrecu nimic. Mașina călătorise tot drumul cu farurile stinse și rămase așa, cu motorul mergând, până își pierdu răbdarea și urcă treptele care duceau spre casă.

Se trezi într-o dimineață transparentă de septembrie, tulburat încă de spaima prin care trecuse. Zări o creangă a arțarului care creștea pe trotuarul din fața casei, alături de fereastra dormitorului. Frunzele ei, colorate într-o nuanță de roz, erau ca obrajii copiilor iarna. Aerul din jurul lor vibra, le accentua forma și le dădea strălucire. Prin geamul închis auzea șopotul lor metalic, ușor ruginit. În depărtare, un cer albastru abstract.

Primul lucru pe care-l observă a fost dezordinea din jur. Caietele și notele de pe masa lui de lucru, toate răvășite. Sertarul lăsat deschis. Cineva umblase prin casă. Era la fel în odaia Malvinei. Parcă mai rău încă. Mulțime de haine azvârlite pe jos și călcate în picioare. Umblaseră și în bucătărie. Spre mirarea lui, banii de cumpărături, de pe raftul din dreptul mesei, lăsați acolo, la vedere. Treizeci și șapte de lei. Răsturnă borcanul de iaurt și-i numără. Gândul că cei care cotrobăiseră prin casă nu erau hoți îl sperie cu adevărat.

Doru Papană, care-și zicea Johnny, lucrase la un abator în oraș, poate că făcuse și altele. Venise de departe, dintr-un sat din Banat, un loc tocmai la graniță. Își pierduse un picior într-un accident de tren. Circula pe seama acestui accident un fel de poveste, cine poate ști cât de adevărată. Cum că Johnny nu fusese găsit la gară, așa cum zicea, ci kilometri buni în câmp, chiar la frontieră, ceea ce însemna că nu alunecase pe peron în clipa în care trenul ieșea din stație, așa cum se încăpățâna să spună. Purta acum un ciot de lemn care țăcănea la fiecare pas, în vreme ce piciorul bun îl urma tăcut ca un răufăcător.

Privind în jur, descoperi pe drum tot soiul de camere de luat vederi, unele puse în locuri neașteptate, câte două pe firul de sârmă la intersecția străzilor, capabile să urmărească mașinile pe ambele sensuri, în pereții clădirilor nu prea înalte, dar mai ales deasupra vitrinelor, orientate mai ales spre ușa de intrare. Le descoperea acum pentru întâia dată. Se opri în mai multe rânduri să le examineze mai de aproape.

Abia atunci îi văzu fața îngrozitor de ridată, înfășurată într-o basma neagră, cu partea de sus trasă mult peste ochi, o încrengătură fascinantă de șanțuri și cute. Primul gând, că femeia lucrase toată viața la câmp, iar crețurile acelea negre erau efectul muncii. Bătrâna se răsuci și ea și se uită la el. Șanțuri verticale, adânci, pe frunte, pe obraji, ajungând până la beregată, cum nu mai văzuse. Rămase holbându-se la ea.

— Te poți întreba dacă presiunea la care sunt supuse statele de valurile nesfârșite de emigranți poate fi controlată. Mă întreb dacă această construcție a zidului, despre care se vorbește în vremea din urmă, ar putea fi o soluție. O alta ar putea fi ajutorarea statelor aflate în situație grea, economică sau politică. Nu vi se pare mai firesc și mai constructiv ca echipe complexe de specialiști să se deplaseze în acele țări cu probleme și să ajute autoritățile locale să depășească greul prin care trec și să îmbunătățească situația?

Se ridică și se duse la fereastră. Afară ningea fără oprire. Păși spre odaia de alături. Se opri în dreptul oglinzii. Ceva îi sclipi în ochi. Se uită mai atent. În colțul de sus, lipită de rama de lemn negru a oglinzii, văzu o minusculă cameră video. Așa, deci. Primul gând, s-o scoată de acolo și s-o arunce la gunoi. Un altul: s-o acopere cu o foaie de hârtie. Nu. N-avea niciun rost. Se uită încă o dată la ea, o scuipă și se duse să se trântească în pat.