“Lectura poeziei lui Marian Dumitru ne duce imediat cu gândul la operele unor maeştri precum: Leconte de Lisle, convins că arta poate fi o religie, Teophile Gautier, teoretician al formei lirice perfecte, singura aptă să reziste în timp, José Maria de Heredia, cizelator al unor sonete capodopere, precum şi la operele altor mari creatori, care au dat contur, prestigiu şi putere de iradiere emoţională tendinţelor parnasiene în poezie. Şi ne mai duce cu gândul la marii maeştri ai liricii ermetice Stephane Mallarmé, Paul Valery, Stefan George, Rainer Maria Rilke (cel din Sonetele către Orfeu)”. (MIHAIL DIACONESCU: „CULTUL FORMEI LIRICE ŞI TRANSFIGURAREA SPIRITUALÔ) “Cărţile scrise până acum îl recomandă pe Marian Dumitru ca pe un neoparnasianist în descendenţa lui Ion Barbu, nu fără o vagă aură a hermetismului aceluiaşi, îndeosebi în sensul meşteşugului prozodic, dacă nu şi al ideaţiei. Virtuozitatea prozodică o atinge Marian Dumitru, de exemplu, în sonetul perfect Eleganţii atomi ai frumosului”: (ION ROTARU: „O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT”) ELEGANŢII ATOMI AI FRUMOSULUI Mai ai la gura sobei o poveste Adevărată; rătăcitul cal Răstoarnă timpul de pe şa, fatal Imitator a ceea ce nu este. Ai să ne spui pe coardele celeste Năvalnic cum a azvârlit Dedal Harpoanele cunoaşterii-ntr-un val Arzându-şi fiu-n focul fără creste. Icar ce s-ar putea chema uimire De a găsi vârtejele în mâini, Unind cu cerul sângele subţire Cu sori fierbinţi să rupă, ca pe pâini, Un miez de noapte şi să-l dea la câini, Lăsând necunoscutul prin iubire.