De la „Insula Iubirii”, a treia carte de versuri, poezia Mariei Calciu nu s-a mai mulţumit să se adreseze memoriei afective şi experienţei de viaţă ale cititorului, ci a încercat (şi încearcă tot timpul) inclusiv în volumul de faţă, „Sânge de frunze” să îl ridice pe acesta intr-un univers în care oricând respiră ordinea perfectă a lumii. Sursa principală a poeziei actuale a Mariei Calciu este asocierea fragmentelor de real pe fluxul memoriei care se regăseşte în cel puţin jumătate din economia fiecărui vers. Figura de stil apropiată de comentator este personificarea care presupune transferarea unui atribut al persoanei unei entităţi nepersonale. Asta ştie stilistica în ce fel să numească.Dar când se schimbă atribute ale persoanelor între ele ?!Dar când se schimbă atribute ale entităţilor nepersonale între ele ?!Dar când se transferă persoanei atribute ale entităţilor nepersonale?! Aici stilistica este mută. Nu numai că nu numeşte în niciun fel asemenea transferuri, dar nici nu a luat act de ele! Or, poezia Mariei Calciu este plină de transferuri ingenioase de la un regn la altul, de la o specie la alta, de la organic la anorganic, etc.,care conţin şi provoacă poezia de mare calitate, inalanizabilă deocamdată în categorii stilistice. Am pornit de la şapte versuri în acest comentariu, dar ceea ce am spus îmi este suficient pentru ceea ce am dorit să afirm despre această poezie mare, nouă şi puternică în sine, prin impotanţa-i de normă de lege. Poezia Mariei Calciu este atât de bogată încât se poate scrie un comentariu de o carte la o singură carte a sa de poezie din ultimele cinci. Dar mă opresc cu sfială , cu admiraţie şi dacă mi se îngăduie, cu prietenie.