Ochii din fulger

Cu fiecare carte, Maria Calciu demonstrează faptul că poezia trebuie nu numai să semnifice, că să fie, să sigileze un act incantatoriu de naștere, de izbăvire sau altruism, având ca bază de plecare tehnica fugii de concret, de propria formă grafică, consacrată. Pentru Maria Calciu poezia este o luptă cu inerția și cu amăgirile destinului, lucrarea sa fiind, cum spun preoții, una a despovărării cuvintelor de lestul materiei. Dialogul reiterat de la carte la carte, ce pare când iubire profană, când căutarea Dumnezeului ascuns ( pe care l-am mai invocat), este o formă de energie pură a inconștientului ce-și are obârșia în cuvintele primordiale ce declanșează emoția cititorului prin rostirea inefabilului.” Geo Vasile

„Această ființă, Maria Calciu, pictează paginile, nu le scrie. Se joacă mereu cu puterea noastră de a pătrunde textul, o provoacă și apoi fuge, așteptând să fie prinsă. O asemenea autoare n-am mai întâlnit: fiecare subunitate a unei fraze lungi (care este rodul unei stări de spirit diferite de celelalte este rodul unei stări de spirit speciale. Fraza lungă, la Maria Calciu, trece printr-o succesiune de stări de spirit accidentale cu limbaj. Fiecare subunitate a frazei, deci fiecare șir de noțiuni cu autonomie în context, își alege, în funcție de starea de spirit, curentul literar care i se potrivește cel mai bine în a deveni poezie. Rezultă un text nu violent, ci încordat de vitalitate, în care cultura rurală se împletește cu cea urbană, în care prejudecățile sunt umilite de cultură, în care curentele literare se seduc sau se resping cu intermitențe.

Singura formă de artă cu care îmi vine să compar o asemenea poezie este „Sagrada familia” a lui Gaudi. Adică este vorba despre art nouveau: contextul creat este fabulos și generos, dar nu își acceptă separat componentele vectorului care l-a creat, ci le primește pe toate simultan într-o construcție în care realul jenează imaginația pentru că, în cuget, este mai tare ca ea. Aurelian Titu Dumitrescu