Asta suntem tentați cu toții să credem, iar de multe ori ni se dovedește a fi adevărat.

Toate până în momentul în care dragostea ne lovește ca o furtună, când rămânem fără suflu în fața ei, când simțim că nu putem trăi nici cu ea, dar în niciun caz fără ea.

Penelope este criptonita lui, prima rază a soarelui, care străbate cerul după cea mai puternică ploaie.

Giacomo este slăbiciunea ei. În brațele lui își găsește liniștea, la pieptul lui se simte acasă.

Nimeni nu știe ce se află în mințile a doi oameni care se iubesc nebunește, cu tărie, a doi oameni ale căror inimi bat la unison, de parcă ar fi una singură.

Cum poți să mergi până în iad și înapoi și să mai ai un zâmbet pe buze?

Cum poți dormi noaptea când știi că sufletul tău plânge de tristețe și amar?

Cum poți să mai zâmbești după ce ai fost secat de lacrimi?

Când simți că lumea ți se prăbușește la picioarele tale, îți găsești scăpare în brațele unei persoane care a trecut prin tot atâtea lucruri ca tine, care cunoaște apogeul suferinței, dar care nu mai vrea să simtă asta vreodată.

Așa crești.

Așa înveți să iubești.

Așa te vindeci.

Lasă povestea de dragoste a doi străini să îți pătrundă în suflet, lasă gândurile și memoriile lor să te învețe lecții prețioase, învață să ierți, să trăiești totul la cote maxime, să iubești, cazi, ridică-te, scutură-te, mergi mai departe.