O poezie a cotidianului vizitat fără iluzii, cu un zâmbet amar care dă repede într-un rictus de oboseală și suferință. Versuri sumbre, parcă zgâriate cu stiletul pe propria piele, imagini crude desprinse dintr-o biografie ultragiată, semne și simboluri creștine valorizate preponderent negativ, un refuz programatic al poetizării în favoarea sugestiei unui anume sfârșit – așa arată puzzle-ul poetic construit abil de Simona Șerban din disperare și revoltă, dar cu speranța eliberării de povara tăcerii și a fricii. Despre fervoarea căutării unui punct de sprijin prin foițele despărțitoare de lumi ne mărturisește ea, în fond. Iar dacă o covrigăreasă potolește foamea săracilor lumii acesteia completamente lipsită de har, poetei nu-i rămâne altceva mai bun de făcut decât să contemple spectacolul cu un aer sceptic, mai puțin să vitupereze și mai deloc să se ia peste picior… (Mircea Petean)