Ce te-o fi ademenit să deschizi această carte? Dorul după vorba scrisă pe hârtie? După o lume imaginară mai bună sau mai interesantă decât cea în care trebuie să trăieşti? Simpla curiozitate?

Cartea, oricare, biata, este sau ar trebui să fie un Eldorado în care să evadăm de pe canapea, din fotoliul trenului sau de pe plajă, fără să plătim mai mult decât cei câţiva gologani cât costă hârtia şi cerneala. Cartea pe care o aveţi în față e o înşiruire de poveşti adevărate în care obişnuitul s-a întâlnit din când în când cu neobişnuitul, chiar cu nedesluşitul. Din acel nedesluşit au apărut întrebările mele despre rostul nostru şi despre drumul nostru. Suntem noi fiinţe trecătoare şi atât? Trăim pe cât ne aduce ziua sau întâmplarea? Sau ne luptăm să luăm ce credem că merităm, după strădania sau imaginaţia noastră? Și reuşim? Putem să facem lucrul ăsta sau ne e dat să parcurgem „labirintul” fără să-i găsim sfârşitul, chiar dacă ne păcălim din când în când găsind promiţătoare scurtături? Mă fascinează minţile care s-au lăsat pradă întrebării. „Nu caut să cunosc răspunsurile, încerc să înţeleg întrebările”, a spus Confucius. Iar Constantin Noica iubea întrebarea: „Dacă dai un răspuns, te luminezi; dar dacă pui o întrebare, luminezi lucrurile.”

Cum să crezi, îmi spun de multe ori, că totul e o întâmplare când priveşti cerul plin de stele, toate minunate, strălucind acolo unde e locul lor pe boltă? Dacă una dintre ele cade, nu e de bine. E însă o excepţie care există pentru a îmbogăţi marele, infinitul spectacol al universului. Săvârşim şi noi excepţii pe drumul pe care îl avem înscris în fiinţa noastră, dar revenim fără să ştim spre destinaţie.

Avem un destin? Întrebarea i-a chinuit pe cei ce şi-au pus- ⁠ o de când e lumea, pentru că e rodul intuiţiei noa stre neobosite şi pentru că e defetistă şi necreştină. Mă chinuie şi pe mine pentru că am motive să cred că am făcut uneori paşi în altă direcţie decât în cea pe care mă îndemna mintea. Și ceea ce m- ⁠ a obsedat – şi sunt sigur că nu doar pe mine – este într ebarea: unde şi cum aş fi fost astăzi dacă „atunci” aş fi urmat cursul logic al vieţii mele şi nu m-aş fi lăsat „sedus” să-l părăsesc. Cine m-a „sedus”? Prostia? Teama? Lăcomia? Exuberanța? N-am dat atunci de urma niciuneia din ele, aşa că motivul mi-a rămas necunoscut.

Am scris poveştile din paginile următoare aşa cum le-am trăit. Momentele bizare care apar ici-colo au fost reale, au făcut parte din aceeaşi regie, care nu e întotdeauna a noastră. Nu le- ⁠ am înţeles; şi s-au aşezat şi au rămas în mintea mea. Vă invit ca dumneavoastră, citind, să căutaţi înţelesul acelor ciudăţenii şi să le găsiţi un tâlc. Am aşternut pe hârtie şi întâmplări care sper să fie mărturii critice ale vieţii de la sfârşitul veacului trecut, când societatea în ansamblul ei a fost obligată să-şi deturneze drumul firesc şi să devină o copie defectă a ce fusese altădată. Dacă pe parcurs veţi reuşi să şi zâmbiţi o dată sau de două ori, va însemna că am reuşit să duc la bun sfârşit ceea ce mi-am propus: să vă induc o stare de bună dispoziţie cu care să vă aşezaţi cât mai confortabil pe drumul vieţii şi să vă cântăriţi viitorul.

Vă doresc, cum se spune: Călătorie plăcută!

Viorel Neacșu