Viata cea dulce si amara

Te vei fi intrebat si dumneata ca si mine de o mie de ori ce este viata, si vei fi ajuns la concluzia ca mai bine ar fi fost sa-ti vina in minte orice altceva. De cele mai multe ori, din fericire, intrebarea se evapora si ne lasa sa ne vedem de treaba, de viata. Deci viata sa insemne treaba zilnica condimentata cu bucurii si cu necazuri? Si doar atat? Primul raspuns si cel mai simplu este: da. In fond, din lipsa de timp, de disponibilitate sau de vocatie, nu ne putem aventura mult mai departe. Unii dintre invatatii vremurilor trecute, pentru ca intrebarea asta e veche de cand lumea, si-au muncit mintea chiar intreaga viata ca sa inteleaga ce e viata. Au reusit sa ramana in istorie pentru pasiunea, pentru dedicatia lor, dar ce e viata n-au ajuns sa inteleaga.

Cand viata apare, de oriunde ar aparea, dintr-o samanta mica si uscata, dintr-un ou sau din trupul unei femele, e o mare bucurie. E o minune. E viata cea dulce si plina de lumina. Nu ne intrebam unde a stat ascunsa si ne luam cu ea la drum. Doar atunci cand ea dispare, cand ne lipseste de ceva sau de tot ce am avut, ea devine marea noastra intrebare. Atunci viata isi arata adevarata ei valoare. In clipa aia nu reusim sa acceptam ca ea a disparut doar din orizontul nostru, ca ea continua sa existe si ca s-a mutat in altul. Atunci viata noastra e amara si tare greu ne e sa o mai suportam.

Chiar de ar fi sa stim ce e si de unde vine viata, n-am scapa de exuberantele si de metehnele ei, pentru ca ele sunt treptele pe care urcam si coboram in drumul care ne-a fost dat. E intelept sa tinem calea cum zicea batranul Lao Tze si sa dam valoare cat mai mare clipelor frumoase si sa uitam cat mai repede necazul. Daca n-o putem face din instinct, trebuie s-o facem din educatie. In ordinea asta de idei, iti sugerez draga cititorule, sa tii in minte o concluzie minunata, plina de umor, a lui Voltaire: “Am decis sa fiu fericit pentru ca imi face bine la sanatate.”