20 de ani de la moartea poetului Ioan Alexandru (25 decembrie 1941 - 16 septembrie 2000)

Transilvania... Acolo suntem acasă. Acolo am învăţat că nu poţi să faci altceva decât să te scoli în zori şi să te pui pe muncă. „Ce iese din măruntele revolte”? Totul e să ai o rânduială în viaţa ta, o disciplină în muncă şi să încerci să aduni în graiul neamului tău texte fundamentale. Eminescu l-a tradus pe Kant când nu-i ardea nimănui de asta, iar Şcoala Ardeleană a întărit temeliile unei culturi, când Europa ardea de revoluţii. Viaţa-i scurtă şi trebuie să scrii ce ai de scris, şi pace bună. (Ioan Alexandru)

* * *

Poezie a obstinaţiei de a fi, a „inflaţiei” materiei etern germinative, a luptei îndârjite cu obstacolele, dar şi a fireştii sedimentări a generaţiilor într-o stratificare de natură să asigure echilibrul unui cosmos durabil, rostirea lui Ioan Alexandru a adus în ceea ce se numeşte astăzi modernismul târziu un suflu de energie vizionară înnoită, un profund fior tragic. Nimeni – putem spune acum cu siguranţă – n-a evocat cu mai mult har decât el peisajul natural şi uman al Ardealului înscris în tensionate efigii, acel „loc şi timp anume” în care „trăieşte casa noastră împrejmuită cu sânge”, păşunile cu arbori străvechi pe dealurile arzând noaptea aprinse de lună, fântânile cărora li se ucid izvoarele, solidaritatea ca şi geologică a generaţiilor contopite în cimitirul satului străbun, ritualitatea dificilă a unor vieţi anonime. Coexistenţă de pur şi impur, de viziuni infernale şi „coruri paradisiace”, de haos şi claritate celestă, poezia lui Ioan Alexandru trăieşte dintr-o imensă reţea de tensiuni stihiale, marcând străduinţa teribilă de „a fi”. (Ion Pop)