Adunați laolaltă atâția muribunzi în același spital, fără sedative ar crea
o atmosferă de infern. Durerile atroce, răul care-i macină pe dinlăuntru ar
putea să incendieze cu focul lor acest loc. Mulți au vedenii, iar dacă nu li
s-ar induce somnul, moleșeala, anestezia, vedeniile lor s-ar aglomera atât de
mult, încât ar umple saloanele, holurile, întreg spitalul, s-ar alia în cârduri,
găști, triburi, armate întregi care ar începe să se războiască între ele, ar pune
stăpânire pe spital, ar lua captivi, ar alunga sau ar jertfi doctorii și asistentele,
i-ar goni pe însoțitorii muribunzilor afară ori i-ar jupui de vii, iar de la o
vreme gherila vedeniilor ar porni în marș spre cucerirea lumii din afara
spitalului, a cartierului, a orașului, a întregului univers.
... Dar așa, e liniște. La ora trei noaptea pe hol nu se aude un mâlc. Bolnavii
suferă decent. Muribunzii își trag agonia în liniște, somnolenți, năuci sau
sedați cu totul. În solemnitatea artificială a acelei liniști controlate chimic și
tehnic, totuși când și când se aud vaiete, icnete, oftări prelungi, gâfâituri și
horcăituri prin câte-un salon. Asistentele și infirmierele schimbă perfuziile
înainte de miezul nopții, îi spală pe bolnavi, pregătindu-i de noapte, câte
unuia îi injectează calmant în venă, ca să poată dormi ori măcar să nu se
frământe prea tare, iau teste de glicemie, temperatura, fac injecții, înlocuiesc
pungile cu urină, împart pastile, după care se retrag, iar viața muribunzilor
merge înainte prin furcile suferinței anesteziate, mute, pentru încă niște ore,
pentru unii dintre ei până dimineață, când aceleași asistente și infirmiere la
ora șase vor repeta operațiunile.
E o colonie de agonici placizi, păziți de tuburi de oxigen și perfuzii ca
de niște îngeri străjeri. Acești îngeri mecanici le picură balsam în venă, ca
să le ostoiască durerea, să-i învăluie somnul cu faldurile lui zdrelite, le suflă
boare subțire de viață în nări cât să le mai țină sufletul lipit de plămâni,
de inimă, de sânge, de nervi și de oase încă un pic de vreme. Cu capetele
înfundate-n pernă și gurile căscate, bolnavii răsuflă greu, iar de la răul ce
colcăie-n organe, în vintrele și oasele amorțite de leacuri, aerul se învinețește
în jurul gurii lor, peste fețele lor duhnește apăsarea agoniei înecate, iar ochii
sufletelor le sunt încercănați de durere și neputință.