,,Poezia capătă, în Strofe alese. Balade vesele şi triste, şi un chip… prozaic. Autorul român porneşte în căutarea unui vers care să evadeze din constrângerile metricii tradiţionale şi să ambiguizeze voit discursul, jucându-se constant cu rima, ritmul şi chiar semnele de punctuaţie. Putem totuşi vorbi despre un crepuscularism soft, dublat de escapsimul în livresc întrucât, sub aspect prozodic, Topîrceanu nu exclude în totalitate formele aulice, clasice. Interesul pentru sincretismul formelor este o constantă a scriiturii sale, demonstrabilă în poeme prin alternanţa versurilor scurte şi lungi, prin grija pentru rima internă şi cezura marcând întotdeauna apariţia noii idei poetice. La finalul poemelor, bufonul nu mai râde însă, se deghizează în shakespearianul theatrum mundi din căsuţa sa cu greu dobândită în dealul Copoului, îşi ia rămas-bun de la o anume cucoană, numai de el şi de monografii lui ştiută, îşi ia, mai apoi geamantanul şi iese din scenă, împărtăşindu-ne, din tristeţea lui provincială, un strop de imaginaţie cât să ne ajute să supravieţuim în timpuri ostile faţă de Poezia cu majusculă!”
Livia IACOB