Poemele Anei

Poemele Anei este o carte de excepţie, îndelung construită, tratând o mare temă într-un mod aproape monografic, surprinzătoare prin diversitatea de valori, prin dinamica mijloacelor folosite şi prin semantismul bogat, prin fluxul liric debordant, conferind poeziei lui Mircea Petean o dimensiune nouă, a iubirii predestinate, mai presus de viață și de moarte. (Paul Aretzu)

Poemele Anei , constituie o parte cu totul remarcabilă în evoluţia poeziei lui Mircea Petean. Încetul cu încetul poemele reu ș esc să prefigureze liniar şi auster chipul lăuntric decantat prin iubire, chipul de care nu ostenim să ne apropiem mereu, însă pe care nicicum nu-l vom putea întrezări în această viaţă: este chipul dinaintea recluziunii în timp. Versurile înscriu o epură parcă liturgică înspre finalul cărţii, care poartă de altfel şi un titlu inspirat: Poemele Anei.

După graţia unei asemenea „ aflări” a iubirii, nu se mai poate scrie ca înainte, pentru că ea creează o stare , o decantare de balast întru instaurarea treptată a unei „ alte” Iubiri, una care nu cunoaşte caducitatea, o stare dinspre care compasiunea şi comuniunea vor prefigura orice rostire, ba mai mult: orice tăcere fertilă. O stare care obligă la renunţare spre a înlesni sunetul propriu, genuin, sound- ul, care doar el poate înscrie o împlinire. Să-i acordăm aşadar poetului rostirea din urmă, una care devine emblematică în acest sens: „ iubirea leagă ceea ce nici moartea nu dezleagă ”. ( Andrei Zanca)