Ecaterina a II-a a Rusiei (1729-1796) se impune in istorie ca o figura puternica, necrutatoare chiar. Ea a fost capabila sa extinda teritoriul Rusiei cu 300 000 de kilometri patrati, sa reorganizeze zeci si sute de provincii si orase, sa gandeasca si sa puna in practica reforme care i-au consolidat renumele in istorie. Ce fel de caracter ar trebui sa aiba o femeie, in plin secol al XVIII-lea, pentru a reusi toate acestea? Cititorul va primi raspunsul la toate intrebarile chiar de sub penita protagonistei, care nu precupeteste niciun efort in a descrie, cu lux de amanunte, cine este ea, inca de la inceput. Din aceasta autobiografie aflam, in primul rand, care sunt originile viitoarei tarine: in ce mod a ajuns sa „candideze” la scaunul imparatesc rus, in conditiile in care ea era nascuta in Polonia, fiind fiica unui print german. Cum a ajuns, de la o fata modesta, care nu iesea din cuvantul mamei si al imparatesei, dorind sa fie pe placul tuturor, la tarina in fata careia se inclinau cu respect marile personalitati ale vremii, de la capetele incoronate la mintile luminate, cum ar fi Diderot si Voltaire? Finetea spiritului, inteligenta practica si ambitia au facut-o sa inainteze incet, dar sigur, catre gloria care i-a consacrat locul in istorie. O lectura savuroasa, care ne transpune in miezul moravurilor unor vremuri demult apuse, in care insa ne vom recunoaste, pentru ca sufletul omenesc continua sa fie construit la fel.

La sfarsitul lui iulie ne-am intors de la Peterhof in oras, unde se faceau pregatiri pentru nunta. In sfarsit, imparateasa a fixat ziua de 21 august pentru aceasta ceremonie. Pe masura ce se apropia ziua, deveneam tot mai melancolica. Inima nu-mi prevestea prea multa fericire: nu ma sustinea decat ambitia. Ceva in adancul sufletului nu m-a lasat niciodata sa ma indoiesc de faptul ca, mai devreme sau mai tarziu, voi deveni imparateasa suverana a Rusiei, de sine statatoare.

Ecaterina cea Mare