Biografii vor explica, probabil, cândva că ambiţia nemăsurată a scriitorului este oltenească, iar puterea de muncă - ardelenească (tatăl său fiind originar din Dănceu-Mehedinţi, iar mama - din Păuşa-Bihor). Şi că anumite împrejurări i-au accentuat, în timp, trăsăturile de caracter înnăscute. Lipsit de spontaneitate şi de umor, tânărul încă traumatizat de tratamentul sever care i-a fost aplicat în liceu (experienţa va fi evocată în nuvela Leul albastru) s-a adaptat greu la efervescentul mediu studenţesc, a abandonat în anul III Facultatea de Medicină şi s-a scufundat în anonimatul muncii de corector la Steaua. Ni-l putem imagina corectând taciturn, cu dinţii strânşi, şpalturile unor scriitori cu statut de vedetă în epocă şi întorcându-se seara acasă cu hotărârea neclintită de a scrie până în zori, pentru ca într-o zi să ajungă şi el celebru. Cert este că în acea perioadă D.R. Popescu s-a angajat într-o activitate scriitoricească febrilă. ( Alex Ştefănescu )
„Să spunem că proza lui D.R. Popescu descumpăneşte prin insolit? N-am spune deloc o noutate. Important este să găsim cum şi prin ce descumpăneşte, care e specificul insolitului său. Proza din F sau Vânătoarea regală (capodoperele scriitorului), ca şi aceea din Viaţa şi opera lui Tiron B., aglutinează elementele realului, aglomerează disparităţile frapante şi fragmentele dezbinate ireversibil în spaţii închise şi le accelerează neliniştitor mişcarea. Textul e o apă tulbure ca însăşi realitatea în care trebuie să faci efort să distingi lucrurile, să scoţi la suprafaţă sensurile. Lipsa transparenţei, tendinţa de a încifra şi a ascunde semnificaţiile aparţine realităţii înseşi. Problemele de conştiinţă nu sunt simple, principiile morale nu rezolvă totul, unu plus unu fac cu mare dificultate doi, o sumă totuşi neomogenă, tristă şi problematică. Romanul e o gură de vărsare a realităţii, ca o deltă; de aici, caracterul său aluvionar: el se formează prin depuneri succesive de straturi din cea mai diversă şi îndepărtată provenienţă. în peisajul de stuf, mlaştini şi ape există puţin pământ nou sigur.” (Ion Simuţ)