Bernd Brunner s-a născut în 1964 în Germania şi este autor al mai multor volume foarte apreciate, şarmante compendii inspirate din istoria culturii abil împletită cu rigorile ştiinţei: Fascinaţia lunii, Relaţia dintre om şi urs, Istoria bradului de Crăciun.

„In pat se închide cercul, cel al zilei, la fel ca şi al vieţii.“ - BERND BRUNNER

Elogiul închinat de Bernd Brunner tolănitului este o incursiune profundă în istoria culturii şi o strălucită pleiadă de studii asupra orizontalei, abordate din cele mai subtile şi ironice unghiuri, de la tolănitul în Epoca de Piatră la somnul viitorului high-tech, de la Ludovic al XIV-lea la Alberto Manguel, de la Thomas Mann la Marcel Proust, de la Henri Matisse la Norberto Bobbio, de la Frédéric Chopin la Albrecht Dürer, păşind pe vârfuri printre evoluţia saltelei, a sofalei, a divanului, a somnului răsfăţat şi a rafinamentului pufos.
Un festin relaxat pe graniţa fină dintre vis şi realitate.

„Ce nu se poate face în pat nici nu merită să fie făcut în viaţă.“ - GROUCHO MARX

In general, cu toţii ne simţim mai atraşi de o lume cât mai altfel decât lumea în care trăim: „In Răsărit, oricine, bogat ori sărac, are timp. în Apus, nimeni nu are timp. în Răsărit, cele trebuincioase vieţii pot fi obţinute fără efort, iar în Apus numai cu sudoarea frunţii“, aşa descrie istoricul Sigfried Giedion percepţia tipică pentru vremurile de demult. Iar Friedrich Schlegel scria în Idilă despre trândăvie: „Doar italienii ştiu cum să meargă, şi doar orientalii se pricep să se tolănească…“

„Somnul pretinde nu puţină măiestrie, căci pentru el trebuie să rămânem de veghe întreaga zi.“ - FRIEDRICH NIETZSCHE

„Cât ar fi de frumos să existe creioane colorate suficient de lungi ca să poţi desena cu ele pe tavan, în timp ce stai lungit în pat. Doar acolo mai poţi găsi o suprafaţă suficient de generoasă pentru o operă de artă, câtă vreme mai toţi pereţii sunt tapetaţi. [...] Nu am nicio îndoială, datorăm totul exclusiv înclinaţiei lui Michelangelo de a se deda străvechii şi onorabilei ocupaţii a zăbovitului în pat, graţie căreia a reuşit să conceapă tavanul Capelei Sixtine ca pe o înfricoşătoare imitaţie a unei drame divine, aşa cum s-ar fi putut desfăşura doar în ceruri.“ - GILBERT KEITH CHESTERTON

Majoritatea workaholicilor consideră somnul o îndeletnicire suspectă, iar Henry Ford îl găsea de-a dreptul „superfluu“. Apoi, se pare că şi Alexandru cel Mare, Napoleon Bonaparte, Thomas Alva Edison, inventatorul becului, şi Winston Churchill, de altfel şi Silvio Berlusconi şi-au consumat foarte puţine ore din noapte dormind. Şi nu se ştie dacă vreunul recupera ceva în timpul zilei. Oamenii de ştiinţă americani susţin că ar fi descoperit o genă a dormitului pe apucate. Dacă ar fi să dăm crezare altor studii, mai noi, somnul îndelungat favorizează slăbitul. Iar cei care dorm puţin se îngraşă, chiar dacă au un consum redus de calorii. Indiferent dacă există opinii diferite în ceea ce priveşte cauzele, ideea de a scăpa în acest fel de kilogramele în plus este cât se poate de atrăgătoare.

Oare putem fi mai receptivi şi să percepem cu totul altfel un text graţie poziţiei în care îl parcurgem? Dacă este valabilă teoria formulată de Alberto Manguel, potrivit căreia întotdeauna se instalează „un sentiment de redundanţă când explorăm lumea ascunsă în cartea pe care o ţinem în mână, atât de asemănătoare celei în care trăim chiar noi, cititorii, în acea clipă“, ar fi de preferat, în solitudinea tihnită a fotoliului, să alegem teme de cât mai intense frământări. Şi, foarte interesant, tocmai romanele poliţiste, cu acţiune palpitantă, îi asigură lui Manguel trecerea spre un somn paşnic, în timp ce multora le alungă orice urmă de confort. Dar cele mai „apte lecturi de canapea“ rămân totuşi în sfera amuzamentului, a plăcerii de weekend sau a unui degajat vis de vacanţă. Ce logică stranie.

Intre veşnicia de dinaintea naşterii şi cea de după moarte, patul şi şezlongul oferă răgazul – pentru odihnă, somn şi alte nenumărate activităţi, unele banale, altele pline de inedit. Nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că statul la orizontală ocupă, cap la cap, cel puţin o treime din durata vieţii, făcând abstracţie de variaţiile individuale. Şi nu trebuie să uităm nici meseriile şi sporturile practicate la orizontală: reparaţiile în galeriile de mină sau probele de coborâre cu sania, chiar dacă toate pretind o maximă concentrare. Şi nici „profesiunea orizontală“, aşa cum este ea cunoscută, nu poate fi lăsată în umbră. Grandes horizontales reprezentau crema curtezanelor de la Paris, în secolul al XIX-lea, doamne extrem de elegante, adesea cu nume exotice.