Intr-o perpetuă căutare a răspunsurilor asupra rostului şi locului fiinţei umane în univers, efuziunile poetului vâlcean sunt ideatici de înaltă valoare şi simţire lirică, prin vibraţiile interne pe care le creează, prin parcurgerea erudită a diverselor sisteme ori teorii filosofice, poetul regăsindu-se ca itinerant în intersectarea destinului său cu divinul, sublimul, absolutul. Rezultă de aici o metafizică poetică aparte, cu vitalitate şi exprimată cel mai adesea în idei preţioase şi „turnate” în forme unice, pline de culoare şi sensuri interpretative.

In încercarea de a descoperi sensurile poeticii lui Dumitru Găleşanu, ne apropiem tot mai mult de conceptele metafizicii de tip hegelian şi de cele ale relativismului einsteinian ce stau la baza ideilor exprimate în prezentul volum. Printre rândurile scrise cu migală şi cu o atentă analiză asupra coerenţei sensurilor, ne intersectăm cu termeni specifici acestei metafizici speciale: „eu” – „sine”, „existenţă pură”, „existenţă în sine”, „sistem raţional”. Dincolo de aparenţe, printre versurile încărcate de esenţe ale gândirii, iubirea – fie de sorginte umană sau de natură divină – este omniprezentă, constituindu-se în perpetuum-ul mobile spiritual al fiinţei, ce-i conferă acesteia forţa de a transgresa spaţii infinite şi universuri de gând, de a sesiza aritmiile timpului etern sau de a se transforma în energie pură, purtată de „alizeul cosmic”, dincolo de marginile galaxiei