Această carte, nu este nici manual de istorie și nicio culegere de întâmplări imaginare. Am încercat să-mi amintesc de cele mai frumoase momente și personaje, cu care m-am intersectat într-un fel sau altul la vremea copilăriei și a adolescenței mele. Am reușit să strâng o mică parte și să le aștern pe hârtie.

Mulți dintre cei pomeniți în textele mele au plecat. Au rămas însă și destui cu care, de fiecare dată când mă întâlnesc, povestim și retrăim acele clipe care ne-au făcut fericiți, în vremurile care au fost, cu bune și rele.

Am trăit desigur şi întâmplări mai puţin plăcute. Am întâlnit şi personaje care nu mi-au fost pe plac. Am avut însă puterea să uit şi să nu dau importanţă niciunui lucru care nu merită vreun locşor în memoria mea. Am constatat că-mi face bine uitarea lor şi am reuşit să rămân doar cu ce a fost mai frumos. Cei care aud aceste istorisiri, iar dintre aceștia cei mai curioși sunt nepoții mei, mă întreabă întotdeauna: „Chiar așa a fost?” Eu, ca să nu tulbur nici vraja și nici frumusețea istorisirii, le răspund tuturor cu aceeași formulă din poveștile bunicilor mei: „Păi… dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti!”

Vasile Munteniță

Apucând eu de-un capăt al sacului și Gelu de celălalt, am plecat ușor, ușor, către casă. Ajungând în dreptul Bisericii Sfântul Nicolae, vedem în curtea Bisericii pomii încărcaţi de caise și zarzăre abia ieșite din floare, care așteptau parcă nerăbdătoare să ne sterpezească nouă dinții. Ne-am zis că n-ar fi rău să ne încărcăm și noi buzunarele, s-avem ce ronțăi pân-acasă.

Gelu a rămas cu sacul pe trotuar, iar eu am sărit gărdulețul din beton, deloc înalt, care înconjura curtea bisericii. Mai aproape de gard erau niște salcâmi și tufe de liliac, urmau cireșii și vișinii, iar mai spre zidul bisericii erau caișii și zarzării. Fiind cam întuneric, iar eu destul de obosit, alegeam mai anevoie verzăturile din pomi, dar nici nu mă grăbeam, mai ales că la ora aceea nu se simțea nici o mișcare prin jur. După ce mi-am încărcat toate buzunarele, am luat-o ușor spre locul pe unde intrasem și dintr-o săritură, am ajuns pe cealaltă parte a gardului, în stradă.

Atunci am avut surpriza să constat că în afară de Gelu și de sacul cu pământ de flori, pe care îi lăsasem mai devreme pe trotuar, mai apăruse cineva. Era o namilă de milițian burtos, care la apariția mea bruscă, se pare că fusese mult mai surprins decât mine. Acest lucru l-a făcut probabil să-și ducă instinctiv mâna spre tocul pistoletului de la brâu, dar mulţumesc lui Dumnezeu, să-l lase acolo.