Aşa cum a fost formulat, titlul de mai sus poate părea pleonastic, fiindcă omul se defineşte prin existenţa lui ambientală, el nu poate exista în afara cadrului pe care îl locuieşte şi străin de tot ce-i oferă acest cadru. Dacă Aristotel definea omul ca animal politic, putem preciza că omul este un animal ambiental, adică este conştient că trăieşte într-un anumit mediu, că viaţa şi dezvoltarea lui depind de felul cum ştie să folosească oportunităţile care i se oferă. De fapt, aserţiunea lui Aristotel cuprinde chiar definirea omului ambiental, ea provine din cea dintîi, căreia îi precizează ethnic apropierea de lumea înconjurătoare şi interferarea cu ea.
Se cere ca omul ambiental să fie conştient de evoluţia întregului spaţiu construit, de cerinţele fundamentale ale arhitecturii, de modul finalist în care este conceput spaţiul urban. Arhitectura, după Vitruvius, are trei atribute: funcţie, formă, structură, şi ele au rămas pînă azi. Antropologia arhitecturală este parte integrantă a arhitecturii comparate, intrînd în sintaxa formelor spaţial structurante.
Astfel studiat, spaţiul construit duce la găsirea şi argumentarea soluţiilor optime. Studiile comparative relevă un sens integrator al arhitecturii, vădit de la construcţiile de cult la contextual general. Construcţiile de cult reprezintă fondul construit cel mai bine păstrat, pe care se poate studia întreaga evoluţie a spaţiului construit.