(fragment)

Pornind de la sintagma celebră a lui Phillipe Aries, „omul în faţa morţii”, care nu este doar o trăsătură a personajului medieval, eseul de față pune în discuție transformările tematice, stilistice și de viziune pe care volume ale unor poeți români consacrați le suferă în textele scrise în imediata apropiere a extincției fizice, sau în momentul conştientizării bolii.

După o carieră consolidată din punct de vedere tematic și al registrelor literare utilizate am observat că în preajma fenomenului necontrolabil al morții scriitura multora dintre autori ia o turnură diferită de linia poetică ce i-a consacrat. Discursul de obicei se spiritualizează, apare o mai frecventă recurență a topoilor misticismului, autorii încercând parcă să recupereze în această ultimă operă o latură transcendentă a literaturii pe care nu o accesaseră înainte. Totodată, de obicei asistăm la un proces de intensificare a mărcilor vizionarismului poetic în cazul acestor autori, indiferent dacă acest procedeu a fost sau nu abordat de către aceștia anterior.