„Simțea ca tristețea aia a lui poate fi, pana la urma, o mare bucurie. Dar cum sa faci sa transformi o mare tristețe intr-o și mai mare bucurie? Citea carțile, se uita in stele, ii intreba pe vraci, dar tot nu putea afla: Cum sa faci din laie balaie? Dar intr-o zi – vezi ca mai vin și zile dintr-astea –, tristețea se lepada de el. Ca mielul cand crește mai mare și incepe sa pasca și se departeaza de oaie. Desigur, mielul, nu tristețea. A fost ziua cand Spiridon s-a indragostit.“

Viorel Mirea e in ipostaza unui povestitor despre domnul oarecare cu un caine oarecare. Și Domnul, și cainele viseaza aceleași lucruri primitiv-instinctuale, fiind urmați in arta cuvantului de o cireada melomana. Și se mai aud și se intrevad mituri dislocate din esența lor convenționala intr-o cromatica incantatoare, izvodite stralucitor din noroi și din baltoace. Satul se duce pe indelete, intr-o dulce adormire. Domnul cu cainele sub braț nu e domn. Viorel Mirea ne-a amagit. E strafulgerat de arhetipurile din veacuri trecute. Autorul prozei voit absconse il provoaca pe bietul cititor și-l pune cu sadism la o chinuita incercare: sa gaseasca o noima cuvintelor danțuitoare, imbinand argoticele cu neologisme sofisticate.