Mergeam de câteva ore bune prin ploaie spre Moldova, mai bine zis să vizitez Mănăstirile din nordul Moldovei. Obosit de drum și de șosea monotonă, fără să-mi dau seama am ajuns în județul Vrancea. Ca prin vis, apare în fața noastră un soldat din Primul Război Mondial, în uniformă gri și cu moletiere. Ținea ațintită spre noi o pușcă mitralieră „LEWIS” model 1912 cu încărcător tambur, și începu să strige la noi cu o voce ce părea din altă lume:
„P’aicea nu se trece”! Soldatul avea barba și mustățile neîngrijite și văzând că noi nu ne oprim a tras pre noi o rafală de mitralieră. Curios că gloanțele nu ne-au atins și nici măcar n-au spart geamul. Șoferul meu, sub presiunea emoției și a fricii, în loc să oprească a accelerat, lovind în plin pe viteazul și vigilentul soldat. După ce trecem peste el, șoferul puse o frână bruscă. Imediat cum s-a oprit mașina, am coborât iute, să dăm o mână de ajutor. De necrezut, nu vedem nici tablă îndoită de la impact nici urme de gloanțe sau de sânge! Fugim repede în spatele mașinii. Soldatul nicăieri! Privim sub mașină – nici urmă de soldat! Ne-am privit năuci. Șoferul alb ca varul, nu se mai opera din închinat. Unde a dispărut cadavrul? Timpul a trecut. După mulți ani, invitat la Alba Iulia, de sărbătoarea Marii Uniri, din mulțime s-a apropie un soldat cu o mitralieră „Lewis” pe umăr și mă îmbrățișează. Îl recunosc, uluit, pe soldatul de la Mărășești. Un coleg imortalizează foto această îmbrățișare „Stigoniană” între un om viu și erou mort!