Ce mă îngrozește cel mai mult e posibilitatea de a nu fi nimic dincolo. E probabil motivul principal pentru care am scris ”Aleea cu arțari”, un roman psihologic care se împletește cu fantasticul și groaza. Maximilian e student la medicină în anul 3, strălucit și foarte pasionat de neuroștiințe. El se îndrăgostește subit de o colegă de facultate excepțional de frumoasă, Andreea. În Maximilian se pornește o luptă lăuntrică sfâșietoare între noul sentiment complet străin lui, iubirea față de Andreea, despre care crede că nu o poate avea, și pasiunea lui pentru neuroștiințe, singura iubire în care crede cu adevărat. Din această disonanță se nasc demoni care vor conduce spre un paroxism tragic și le vor arunca existența într-un infern fantasmagoric supradimensional.

”Aleea cu arțari” este despre cum să-ți curmi libertarea atunci când ai totul la îndemână, sau cum să te întemnițezi din proprie voință atunci când liberul tău arbitru te imobilizează într-o țesătură de păianjen.