La jumătatea secolului al XVI-lea, un paşă dă poruncă să se ridice un pod peste Drina, rîul care străbate orăşelul bosniac Vişegrad. Aşa începe istoria – cu pietre albe aduse de departe şi cu muncă zdrobitoare. Pînă la Primul Război Mondial, podul acesta, făcut din unsprezece arcade mlădioase, e martorul tuturor schimbărilor, suferinţelor şi tulburărilor care trec peste locuitori: stăpînirile se duc una după alta, scoţînd din rădăcini o parte din obiceiurile oamenilor şi punînd altele în loc, generaţiile cele noi îşi amintesc din ce în ce mai şters cum era traiul celor vechi, bătrîni şi tineri, creştini, musulmani şi evrei se întîlnesc pe pod şi privesc cum le trece viaţa, mai molcom ori mai aprig. Podul e martorul istoriei: şi al celei mari, cu războaie, anexări, măriri şi decăderi de imperii, şi al celei mici, cu drame şi neînţelegeri omeneşti, împăcări cu soarta şi fericiri mărunte. Salutat drept un „Tolstoi iugoslav”, Ivo Andrić face în E un pod pe Drina... ceva mai mult decît o sobră frescă istorică: aceasta e însoţită de o fermecătoare plăcere, aproape orientală, a povestirii, dar şi de crude reprezentări literare pentru ceea ce se numeşte „mersul înainte al istoriei” – implacabil şi, de cele mai multe ori, nedrept.