Cronica din Travnik

La începutul secolului al XIX-lea, un consul francez şi unul austriac sînt obligaţi să rămînă şapte ani alături de vizirii turci în orăşelul bosniac Travnik, aflat la hotarele unui aproape muribund Imperiu Otoman. În Travnik se trăieşte greu dacă eşti străin; comunitatea de localnici – musulmani, catolici, ortodocşi, evrei şi ţigani – , altfel foarte divizată, e unită de un singur lucru: dispreţul faţă de cei din afară. Izolaţi într-o apăsătoare atmosferă de neîncredere reciprocă şi istoviţi de jocul fără sfîrşit al intrigilor diplomatice, consulii şi vizirii sînt nevoiţi să trăiască şi să sufere unul lîngă celălalt, împinşi de capriciile politice ale ţărilor care i-au trimis la marginea Europei. Scris după ce violenţele etnice devastaseră din nou, a cîta oară, regiunea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cuprinzător istoric şi cu subtilităţi de psihologie care amintesc de Tolstoi, Cronică din Travnik e o saga ce, simbolic, depăşeşte graniţele Bosniei natale a lui Andrić: potenţialul de neînţelegere şi de conflict naţional, barierele ce împiedică nevoia să capete glas, înstrăinarea şi duplicitatea sînt, ieri ca şi azi, răni ale lumii întregi.

„Şapte ani, zise gînditor şi tărăgănat Hamdibeg, şapte ani! Dar ţineţi minte cîtă zarvă şi tulburare s-a iscat atunci din pricina consulilor ăstora şi din pricina acelui... Bunaparta? Bunaparta-n sus, Bunaparta-n jos. Ba că face aia, ba că face aialaltă. Făcea şi dregea de nu-l mai încăpea lumea; puterea lui n-avea pereche, nici seamăn sub soare. Iar ghiaurii ăştia de pe la noi îşi ridicaseră capul ca spicul fără boabe. Unii se agăţaseră de poala franţuzului, alţii de-a austriacului, alţii îl aşteptau pe muscal. Dar, iacătă, fu şi trecu. S-au ridicat împăraţii şi l-au zdrobit pe Bunaparta. Consulii o să-şi ia tălpăşiţa din Travnik. Lumea o să-i mai pomenească un an, doi. Copiii o să se joace pe maidan de-a consulii, călărind pe nuiele de alun, şi-apoi o să-i uite şi ei, ca şi cum nici n-ar fi fost. Şi iar o să se-aşeze lumea după vrerea Domnului, aşa cum a fost dintotdeauna. Hamdibeg se opri, căci i se tăia răsuflarea, iar ceilalţi tăceau, dornici să-l audă iar glăsuind, şi pufăiau din lulele, înconjuraţi de dulcea tihnă a izbînzii.”