Analizând-o pe ea se cunoscu pe sine, confruntându-și lipsurile și speranțele, iar lucruri care până atunci fuseseră centrul universului său își pierdură importanța și alte nevoi ieșiră la suprafață, Călin realizând că așteptaseră acolo, în umbră, din totdeauna. Avea senzația că alergase toată viața fără să știe, căutând… căutând mereu… ceva… pe el… un rost, un motiv, un scop. Derulă șirul amintirilor, al petrecerilor, prietenilor, conflictelor, femeilor, rămase epuizat încercând să regăsească în ele ceea ce înainte îl făcuse să se considere împlinit, dar nu află decât că dincolo de toate plutea un adevăr care până atunci îi scăpase, care îl eluda în continuare, dar de care nu mai dorea să fugă.

Era ca și când axele lumii lui s-ar fi schimbat dintr-o dată, iar el nu mai reușea să le găsească și să se integreze în noua ordine, pierduse direcția drumului de la minus la plus, se diseca pe sine și punea sub semnul întrebării orice decizie pe care o lua, neștiind ce mai rămăsese sigur, pe ce se mai putea baza. Orbecăia, nereușind să își dea seama de ce toate erau exact invers decât fuseseră până atunci și nimic nu îl mai mulțumea, avea mereu sentimentul că ar fi trebuit să facă ceva pentru a da un sens… nici el nu știa de ce, pentru ce, cui, cum.