„Despre ce vorbește Derrida, tânărul Derrida, în acest curs „Heidegger: întrebarea privitoare la Ființă și Istoria. Curs la ENS-Ulm (1964-1965)„? Despre filosofie, desigur. Și, evident, despre destrucția heideggeriană supusă, aici, nu tot unei destrucții, ci, tocmai, unei deconstrucții, operație prin care se elaborează, prin care asistăm, altfel spus, „pe viu” și „în act”, la nașterea deconstrucției înseși ca deconstrucție a destrucției. Vorbind despre filosofie din filosofie, tânărul Derrida vorbește aici, implicit-practic, despre traducere, și o face tocmai traducând, adică dinăuntru, prin treptată dar decisivă diferențiere internă, nu prin opoziție-destrucție exterioară, închipuit radicală, fals distructivă, numai bună să recicleze „camuflat”, „secularizat”, civilizat, „banalizat”, refulatul. Traducând Heidegger și descriindu-și opera, implicit-practic, ca traducere, tânărul Derrida își elaborează, își decantează, își traduce, aici, deconstrucția din destrucție. Se creează pe sine, ca filosof, traducându-se din/ca/prin Heidegger. Căci nu tocmai acel „caracter abia perceptibil al diferenței” este idealul oricărei traduceri? Nu tocmai o „uşoară, inconsistentă, aproape imaterială dar decisivă deplasare” trebuie să fie orice traducere? Adică orice deconstrucție? Adică filosofia? Trebuie insistat, aici, asupra legăturii consubstanțiale, s-ar putea spune dacă nu ne-am afla într-un metatext despre antisubstanțialistul Derrida, trebuie insistat, așadar, asupra legăturii structurale, s-ar putea spune ceva mai aproape de Derrida, dintre filosofia ca deconstrucție (a metafizicii), traducere și școală. Filosofie-deconstrucție-traducereșcoală constituie, după părerea mea, o corelație-constelație „epoc(h)ală”, „istorială”, un „plan” sau un „câmp” de resurse problematice asupra căruia ar trebui să nu încetăm a medita. Ne poate asigura viitorul. Și asta deoarece nașterea deconstrucției ca „traducere” a destrucției se realizează, se înfăptuiește în context pedagogic și în interiorul unui discurs de inițiere și de formare, anume adresat. În senzaționalele seminarii-cursuri de față asistăm prin urmare la elaborarea și la căutarea deconstrucției – prin traducere și ca traducere –, care deocamdată – cu atît mai senzațional, epoc(h)al chiar – refuză sau nu îndrăznește să-și spună pe nume, să-și (pre)ia numele, altfel spus încă nu se (re)cunoaște. Tatonare a deconstrucției, care tocmai tanonare și e (filosofie ne-scopică, tactilă, tactico-haptică, „animală”). Filosofie performativă, în act. „Cvasitraducere”, cum o numește editorul francez.”(Bogdan Ghiu)