non-verbal al femeilor care frecventau cabinetul meu. Discursul barbatilor imi era mai putin cu-

noscut. Cred ca schimbarile culturale pe care femeile le-au trait in ultimii ani le-au determinat sa

apeleze mai des si mai spontan la ajutorul psihologilor.

Am remarcat ca una dintre marile diferente intre discursul femeilor si cel al barbatilor in timpul

consultatiilor este ca noi, femeile, cand vorbim despre persoana noastra, nu vorbim doar despre

noi, ci si despre ceilalti, iar acesti ,,ceilalti" constituie cauza bucuriilor si a necazurilor noastre;

cu alte cuvinte, nu ne simtim responsabile de actiunile noastre si de felul in care se aranjeaza

lucrurile in jurul nostru. La randul lor, majoritatea barbatilor isi concentreaza atentia pe reusita,

pe obiectivele lor si pe dificultatile pe care trebuie sa le depaseasca.

Aceasta prima si mare diferenta are legatura cu o a doua trasatura tipic feminina si cu o a doua

mare diferenta: ne plangem mult si in mai mare masura decat barbatii. La noi, mereu exista un

,,dar", un ,,ceva", o exclamatie care arata ca lucrurile nu s-au petrecut cum am fi vrut.

Aceste doua observatii - fericirea sau nefericirea feminine sunt provocate de terti, iar lamen-

tatiile, provocate de faptul ca nimic nu este asa cum ne-am imaginat - m-au facut sa analizez

universul masculin si pe cel feminin din Chile.