Lumea zugrăvită în Nemurirea este o lume descompusă, alcătuită din cioburi care pe alocuri se îmbucă fără fisură şi pe alocuri refuză orice potrivire. Un gest nelămurit, o pereche de ochelari sparţi, o senzaţie tulbure sunt, în romanul lui Kundera, suduri capabile să abolească timpul, să creeze punţi peste care se trece cu uşurinţă dintr-un veac într-altul. Aproape nimic, în schimb, nu reuşeşte să apropie personajele prinse în vacarmul prezentului; mişcările lor ascultă parcă de o nehotărâtă plutire printre hazarduri şi alternative. Intreg derizoriul existenţei, începând chiar cu ispita inconsistentă a nemuririi, scapă totuşi în chip straniu de sub imperiul grotescului, atât de familiar autorului: o tentă de crepuscul răzbate parcă pretutindeni din fiecare pagină a acestui minunat roman.