De la început am simţit că în China ceaiul alintat cu atât drag „regina plantelor”, „emanaţia sufletului pământului”, „miracolul lumii vegetale”, „întruchiparea devoţiunii şi inocenţei naturii”, „îngerul binefăcător al regatului plantelor”, „ iarba inorogului” nu este doar o băutură chemată să stingă setea. Am intuit că el este parte intrinsecă a firii locuitorilor acestei ţări şi m-am întrebat dacă ceaiul născut din solul ei a fost impregnat de trăsăturile distincte ale celor care l-au descoperit, cultivat şi consumat de-a lungul mileniilor sau dacă luciditatea, echilibrul, sobrietatea şi politeţea chinezilor se datorează contactului lor cu această plantă miraculoasă?

De-a lungul multori ani am căutat răspuns la această întrebare aplecându-mă asupra studiilor exegeţilor ceaiului, asupra operelor literare şi cronicilor, am poposit în ceainării şi magazinele învăluite în parfumul ceaiului, i-am urmărit pe chinezi în momentele cruciale ale vieţii lor savurând acest lichid miraculos. Mi-am dat seama că pentru desluşirea tainicei simbioze între ceai şi firea chineză mi-ar trebui o nouă viaţă. Autoarea