Cititorul romanelor lui Florin Toma trebuie să- şi ia întotdeauna măsuri de precauţie. întâlnirea cu textele lui aduce cu aterizarea într-un teatru de operaţiuni: nimic previzibil, pretutindeni explozii stilistice, întorsături de fraze, perplexităţi imagistice. Toată gama ludicului absurdist.

Iar dacă nu-ţi pregăteşti nedumerirea la tensiune maximă, rişti să ieşi spăşit din caruselul lingvistic organizat de acest desăvârşit artificier. Cărţile lui nu sunt, se-nţelege, populare. Nici printre criticii literari. Urmuzian şi plonjând în desfătări specifice unui Boris Vian, Florin Toma reuşeşte să contrarieze în orice formulă. De pildă, primul său roman, Moştenirea familiei Bildungsroman (2005), recrea o atmosferă metatextuală prin fabricarea unui fals roman de familie. Memoria exploata frontierele suprarealiste, prin ingenioase subterane ludice. Al doilea roman, Oraşul jumătăţilor de înger (2010), livra cititorului un melanj fastuos de burlesc şi poeticitate, pariind pe anatomia absurdului îmblânzit. Nuvelele şi povestirile din cel mai recent volum al său radiografiază ipostazele unor distopii. La fel ca în roman, în proza scurtă drumul către sens este pavat cu istoriile unor inexistenţe. Ceea ce înseamnă că eroii vieţuiesc cumva fantomatic, lipsiţi de personalitate ori amânând să clarifice ceea ce s-ar numi voinţă.
Căci Florin Toma este fascinat de lumile în criză, imprevizibile, ca şi de sentimentul eşecului şi al inutilităţii. Tot ce se întâmplă în Ca la vecinul bine temperat se substituie unui sentiment apocaliptic aproape sufocant. Pornind de la ideea că trecutul e o certă inexistenţă (ca pretutindeni în scrisul lui), Florin Toma selectează din procesul reamintirii madlene misterioase, ce explică parţial deriva prezentului. în Emoţiunea de cenzură, compartimentul unui tren devine scena unei seducţii laborioase. Suferind de vagotonie, Octavian e condamnat să resimtă senzaţiile sub forma unei agresiuni căreia nu-i poate rezista. Singurul medicament este să povestească, astfel că vecina de compartiment va fi victima istorisirii lui. Dincolo de strania maladie ce se cere exorcizată, reţinem că pasiunea pentru delirul verbal al protagonistului vine din credinţa că „secreţia cea mai scârboasă pe care o produce omul este Cuvântul. în el se găsesc cele mai abjecte porniri ale lui”. Florin Toma e atent la felul în care memoria se goleşte pentru a fi reinvestită prin instrumente misterioase. Rezultă o formulă a sincerităţii brute, ce răscoleşte interiorităţile vulnerabile.
Tot un bolnav este şi Emanuel din O dezvelire la fond. Orfanul singuratic se găseşte întotdeauna în urma evenimentelor, în loc să le manipuleze. Când un vechi galion spaniol ajunge pe vârful muntelui din apropierea Oraşului, destinul comunităţii pare pecetluit: corabia alunecă apocaliptic spre aşezare, distrugând totul în cale şi aducând moarte şi teroare. Ocrotit de Boro, doica lui din tinereţe, Emanuel înfruntă frica prin seducerea femeii în chiar toiul evenimentelor. Finalul aduce un plus de semnificaţie istoriei marqueziene: o poezie despre „pântecul tare/al mării-femeie”, găsită într-un pergament misterios, accentuează senzaţia că citim alegoria unei senzualităţii descoperită tardiv. De o vindecare asemănătoare are parte şi eroul din The Statement. Un „evaluator final”, care trebuie să noteze fisurile clădirilor de la înălţimi, „un cosemnatar al lui Dumnezeu”, el parcurge drame succesive. întâlnirea cu dr. Gordon explică sursele eşecurilor: „Trăim într-o lume bolnavă. Iar boala ei este suma bolilor noastre!”. Florin Toma lămureşte, prin vocea medicului, două dintre obsesiile prozei lui: boala şi fisurile realităţii. Ele asigură adesea trecerile strategice în fantastic sau în realism magic până în teritoriile absurdului. Nu singure, ci intermediate de vis, de obicei coşmaresc. „Nimeni nu poate interzice dreptul imoral de a visa”, spune dr. Gordon. După cum e imposibil să acoperim fisurile, ceea ce ne asigură o devastatoare mediocritate şi o „suferinţă a eului”, din moment ce egopatia noastră este „sfântă”. Prin umare, „suntem doar nişte recipiente golite de conţinut. Noi nu fiinţăm, noi trăim efectiv. Noi doar mimăm viaţa, ca nişte paiaţe uscate…”. Florin Toma caută să investească individul lipsit de autenticitate şi bulversat de viduri interioare cu frisonul unui început revelator.
în O dimineaţă vrăjmaşă aceeaşi lentoare asigură sentimentul inutilităţii. Protagonistul, evident suferind de senzaţia de vid şi prăbuşiri onirice, trăieşte suspendat între un trecut compromis de anticomunismul părin- ţilor şi adunările publice dedicate Administratorului. în mijlocul mulţimii, doar eroului îi creşte o singură aripă, însă ceilalţi îl ridică, într-o înălţare apoteotică - metaforă a revoluţiei pornită de la „uraganul bătăilor de aripi”. De asemenea, desprins din realismul magic e şi gestul bătrânului orb Jouissac, din Pasiunea domnului Juissac: el vrea să strângă „gândul lumii”, ca să devină astfel „autorul unei opere uriaşe”. Planul nu poate fi pus în practică fără cineva capabil să audă şi să transcrie gândurile celorlalţi. Pentru aceasta, Jouissac va înfia pe Albertina, ce-i va dărui, în final, vederea, cu preţul unei noi singurătăţi.
Florin Toma revine aici la o altă temă preferată: morfologia speranţei. în evidenţierea acestui proces, el este adeptul lui Lucretius, pentru care „atâta vreme cât obiectul dorinţelor noastre rămâne îndepărtat, el ni se pare superior tuturor celorlalte lucruri; îndată ce-l obţinem, dorim altceva”. Tot o boală, pe care scriitorul din Transplant nu o poate traversa, tocmai pentru că suferinţa conţinută e prea ispititoare. De aceea, el nu vrea să- şi trăiască viaţa, ci una de împrumut, chiar dacă ea se opune moralităţii şi normelor. Incontinenţa lui verbală, firească la eroii lui Toma, explicitează năzuinţa spre „locul ascendenţei particulare”, în fapt, o stare de spirit, prin care creaţia poate fi desăvârşită. Povestirile din ciclul Trei fantezii cu Avrămuţ (Ca la vecinul bine temperat, Camera 407 şi După-amiaza unui claun) sunt divagaţii pe tema observaţiei creatorului. în Ca la vecinul bine temperat o mamă atrăgătoare este urmărită cum intră în jocurile fiicei, emanând un erotism aparte; Camera 407 reface istoria unei femei ce-şi redescoperă pasiunea în urma unui divorţ; o poveste despre capriciile memoriei pasionale. în vreme ce După amiaza unui claun e confesiunea unui autor pierdut într-o interogaţie tragică: „Scriu sau visez că scriu?”. O pledoarie despre neîncrederea în cuvânt şi în orice formă de împlinire.
între etajele realităţii, Florin Toma îşi permite să imagineze în voie, dereglând sensuri, lărgind perspective şi insinuând sistematic. Povestirile şi nuvelele, inegale valoric, pot fi citite şi ca parabole apocaliptice. Mici sau mari, apocalipsele sunt mai mult decât lasă să se întrevadă. Ele debutează banal, ca într-un scenariu-pretext, pentru a fi detonate, neaşteptat, de evenimente sau întâlniri providenţiale. Deodată cu modificările de ansamblu, discursul captează multiple jocuri stilistice şi strategii intertextuale, aruncând în derizoriu falsa intenţionalitate. înscenarea, carevasăzică, privilegiază sensurile noi ale realităţilor, iar fisurile redimensionează imaginarul, tot mai burtos. Graniţele se topesc cu repeziciune; până şi naratorii devin, fără excepţie, prizonierii propriilor transfigurări. Florin Toma lasă deoparte umorul (din roman) şi alege de data asta textualizarea sobră, eliberată numai de frivolităţile dictate de fantastic.
Nu lipsesc, în schimb, dezbaterea conştiinţei colective, parodia politicului, grija pentru confecţionarea unei atmosfere incerte şi soluţiile absurdiste. Boala e mai degrabă o ciudăţenie – un întreg inventar se găseşte, ştim bine, în celebrul Un veac de singurătate. Dar ea este accesul magic ideal. De aceea suntem martorii pulverizării realităţii, după ce naratorul ne păstra, înadins, sub cupola unui simbolism al bolii.
Vindecările propuse de Florin Toma sunt imprevizibile, fiindcă tema scrisului sechestrat în fiinţe bolnave cere soluţii neaşteptate. Orbi, cocoşaţi, indivizi fără aripi sau căzuţi în abisul memoriei, lipsiţi de senzualităţi sau neliniştiţi de încremenirea prezentului, eroii lui Florin Toma ajung să înţeleagă, dincolo de ineficienţa realităţii prime, că dincolo de toate există un sens. Ca la Cortázar, cel mai bine reprezentat e conflictul dintre memorie/conştiinţă şi imaginaţie. Iar valoarea textelor din Ca la vecinul bine temperat prin acestă grilă trebuie înţelese.
O colecţie de nuvele şi povestiri ce nu dezamăgeşte, scrisă exemplar de, probabil, cel mai subevaluat scriitor optzecist.