Între blestem și lumină, între neant și paradis, între „golul interior” și „vidul exterior”, între binecuvântarea „de a fi țăran” și „absurdul virtual”, poezia lui George Vigdor vibrează ca o rană care scrie pe „câmpul infinit al paradisului terestru”. Tastează „în draci” fericirea, reclădindu-se sisific de fiecare dată, în numele unei iubiri universale. Într-o lume ce pare mereu „la periferia ideii”, poetul propune o lirică viscerală, sinceră până la sângerare – o poezie scrisă „paralel cu poezia”, dar care, tocmai de aceea, pulsează de viață autentică.

Volumul de față relevă un traseu sinuos, febril și lucid prin labirintul unei conștiințe mature, aflate în permanent conflict cu sine, cu lumea și cu însăși poezia. George Vigdor scrie ca și cum fiecare vers ar fi o grenadă aruncată în imperiul cyber ororii, dar și o rugăciune rostită printre dărâmăturile pângărite. Între Tastez în draci fericirea și Lift spre lumea captivă, poetul construiește o realitate lirică în care agonia, ironia, luciditatea și tandrețea coabitează în chip paradoxal, în căutarea unor noi forme de sens.
Un lift spre lumea captivă, un swing existențial între umbre și cuvinte durute, acest volum e o hartă fracturată a sufletului contemporan, care încă mai speră, iubește, regretă, și nu e gata să moară – chiar. În acest punct, poezia nu se încheie. Se transformă. Ca o frontieră vie …
Diana VRABIE

Purtat de un viguros dinamism confesiv, George Vigdor ia în discuție, cu gravitate (chiar și în pasaje aparent mai relaxate, à la Marin Sorescu), turbulențele condiției umane contemporane. Atașamentul față de visele sale clădite „din lut românesc cu/ motive ungurești și decoruri evreiești” marchează, inclusiv prin deschiderile către alte mentalități și culturi, atașamentul pentru modul nostru de a fi în istorie. Dorul are darul de a le transfigura sublim pe toate acestea, inclusiv în metaforizări geografice.
Ioan RĂDUCEA