A fugit doamna Mărculescu. Cum, pe unde? Nimeni n‑a văzut nimic. A lăsat ceva în urmă, o umbrelă, un strigăt de salvare? Nu, nimic, nici măcar un semn, o dâră… A plecat, s‑a fofilat prin întuneric, de acum va fi lipsă la apel. Și Moise, chemați‑l atunci pe el… Domnule inspector, mi‑e greu să vă spun, nici el nu mai vine, a dispărut pe întinderi, pe câmp… Și Tenorul, care ținea totul în spatele lui? Poate fi găsit mai ușor, pe el ne‑am mai putea baza. Se aude‑un tren, nu știam că aveți cale ferată. E ca și când n‑am avea‑o, e veche, s‑a șubrezit și vin trenuri rar pe ea, opresc, nu opresc? Mi‑ați spus c‑aș putea să fac o baie. Aveți un râu, curge undeva o apă? Au fost odată maluri frumoase – mărăcinii parcă murmurau, apa era curată, limpede, din tufișuri săreau iepuri – și doamne care cântau așa de frumos cântece naționale, colinde, ce să vă spun, tot felul…, trecutul nostru… Dar acum, bălării și ochi care pândesc… De asta îi era frică lui, de asta punea atâtea întrebări. Dar trebuia să plece, să deschidă ușa și să iasă afară. Stația era pierdută între câmpuri, ca o omidă rătăcită printre crengi. Atâtea drumuri care cine știe unde duceau? Nici nu aștepta pe nimeni, nici nu avea unde se duce. Dar trebuia să plece, să se mistuie, să fie‑n rând cu lumea. Impiegatul îi mai spuse o dată că poate să rămână. Așteptăm împreună un tren, dacă vine, vine, dacă nu, așteptăm mai departe. Dar el deja plecase pe unul din acele drumuri. Cu fiecare clipă se îndepărta. Se vedea tot mai puțin, tot mai stins. În birou sună telefonul. O voce, un anunț… Nici de data asta nu vine…