Despre banda desenată s‑a scris încă din a doua jumătate a secolului XX, la doar câteva decenii de la apariţia figurii centrale a benzii desenate americane, Superman, care a fost creat în 1938 (Tye, 2012: 30). În acea perioadă postbelică, elemente de creaţie pop‑culture, precum paraliteratura sau artele plastice de consum, încep să devină un punct de interes şi pentru elite, prin reprezentanţi ca Andy Warhol (Schroeder, 1997: 478), Roland Barthes (Barthes, 1977: 33), Umberto Eco sau arta subversivă a artiştilor precum Robert Crumb, care devine un produs iconic în sine (Gravett, 2013: 72–73). Către finele secolului XX, mediul artei secvenţiale nu mai reprezenta un tabu cultural, iar odată cu trecerea în mileniul 3, banda desenată devine un punct focal şi pentru cercetările autorilor şi ale teoreticienilor români.
Cercetătorii din diferite domenii încep, după cel de‑Al Doilea Război Mondial, să dezvolte un interes legat de fenomenul expresiei artistice prin banda desenată, devenită un produs de larg consum. Astfel, diferite ramuri ale studiilor umaniste au analizat fie impactul social (Eliade, 1978; Gavriluţă, 2021) şi potenţialul propagandistic (Redwood, Wedderburn, 2019) al acestui produs cultural, fie calitatea sa literară (Eco, 2008; Baconschi, 2013; Manolescu, 2011). Totuşi, o perspectivă asupra dimensiunii plastice a mediului a apărut abia la câteva decenii de existenţă în ariergarda creaţiilor literare. (din „Introducere”)