Unde se ascunde adevăratul eu al ființei umane? E întrebarea pe care era simulacrelor o face și mai acută, și mai plină de temei. Scena vizibilă a vieții noastre pare să nu aibă culise, totul se vede pe social media. Dar cât adevăr e în expresiile vizibilului? Până unde trișăm pentru a arăta bine? Constantin Cheianu săvârșește un extraordinar act de curaj. Dincolo de imaginea de prozator confirmat, de jurnalist de temut, de publicist și dramaturg intrat deja în canon, dezvăluie eul său intim – vulnerabil, cuprins de temerea bolii și a morții, fragil, dar și nemaipomenit de puternic prin onestitatea și necruțarea cu care-și chestionează viața și-și confruntă propriile neputințe. Parcursul existențial al artistului și scriitorului într-un spațiu plin de impostură, încărcat de perfidie, cu o moștenire sovietică dezastruoasă, nu poate fi unul ușor de înțeles, simplu de evaluat. Suntem cu toții suma traumelor noastre, suntem purtătorii ecourilor din vocile celor care ne-au însoțit și ghidat existența. Adevărul lui Constantin Cheianu este și adevărul nostru. În expunerea lui de o sinceritate șocantă, răscolitoare, ne simțim rușinați de propriile lașități, ne simțim atenționați asupra propriilor dependențe, ne întâlnim cu angoasele și poate marile noastre regrete. De aceea, lectura este incomodă, stânjenitoare, dar și terapeutică. Gustul amar pe care-l trezesc aceste confesiuni este însoțit de recunoștința și admirația pentru o lecție învățată despre demnitate și curaj.” (Nina Corcinschi)