Nici un talent nu pare mai spontan decît al său. El îşi va născoci laolaltă visele şi realitatea, stilul şi chiar acea întrerupere în prelingerea penelului după care-i recunoşti scriitura de la prima vedere. Şi cînd te gîndeşti că a trebuit să ajungă la patruzeci de ani pentru a deveni Goya... Cu toate acestea şi el, ca şi toţi pictorii tineri din vremea sa, desenează la început în maniera italiană. Cu grijă şi cu strălucire. Ce e cursiv în stilul său dintîi nu e străin de stilul baroc: aceeaşi ostilitate faţă de contur, acelaşi gust pentru accente. Dar nu aceleaşi accente.

Goya, ca şi Bayeu, se supune în schiţele sale (aşa cum îşi detaşează portretele de pe fondul lor) acelei ceţe aurii a intergolurilor de unde se desprind ruine şi catarge, pe care le va glorifica mai tîrziu Turner. Realismul lui de atunci constă în a picta, idealizîndu-le printr-o graţie puţin stîngace, personaje reale pe fonduri oarbe. Umbrele lor estompate le fac să se rotească. Iar cînd această artă vrea să scape de scenele specifice tapiseriilor, cînd dispare eclerajul de rampă şi totodată fondul de decor, caracterul ei minor devine izbitor. O singură dată, Goya încearcă (ceea ce mai fusese încercat înaintea lui de cîţiva pictori gotici în detaliile peisajelor) să echilibreze, prin bogăţia de materie a tonurilor sale limpezi, petele întunecate ce se desprind dintre acestea. Pentru ca să-şi dea seama de geniul său, trebuie să aibă curajul să nu mai placă. Izolat de toţi din pricina surzeniei, el descoperă vulnerabilitatea spectatorului, învaţă că pictorul n-are de luptat decît cu el însuşi pentru a ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, să-i învingă pe toţi. Singurătatea, spune el, „îngăduie observaţia". Să observi ce? Pictează pentru Academia din San Fernando: Înmormîntarea Sardelei, Nebuni, Flagelatori. „Pentru a-şi ocupa imaginaţia, chinuită de priveliştea nenorocirilor care se abătuseră asupra lui"; şi crede că a vrut „doar să perpetueze mărturia adevărului". N-ar fi fost mai puţin adevăr în a picta o femeie trecînd pe stradă... Tonul scenelor populare din tapiseriile sale ne reţine mai mult decît cel din scenele italiene, pentru că e mai aspru şi pentru că-i adăugăm pe cel al geniului său de mai tîrziu.