Demersul prozastic pe care-l propune scriitoarea Genna Maria Eliane pare mai degraba un exercitiu de stil, intrucat compune o proza de tip confesiv, sub forma unor notatii subiective, intr-un stil epistolar, adresat doamnei Eliane.

Observatiile caracterologice se deruleaza spontan, in urma unor intalniri fugare, adevarate flash-uri narative, menite sa contureze „o microsocietate romaneasca postdecembrista”, dupa cum isi incheie relatarea personajul-martor al acestei proze realiste, construita din decupaje din viata cotidiana. Spatiul epic este centrul Bucurestiului, redus la statutul de mahala, un mod de reflectare ce ne aminteste de celebrul citat al lui Caragiale, referindu-se la „Momente si schite”: simt enorm si vaz monstruos.

Astfel, descoperim scene scurte prin care naratorul isi exprima uimirea, indignarea, nedumerirea in urma unor vizite inopinate ale unor vecini care ii invadeaza, pe rand, locuinta pentru diverse conversatii, marturisiri neconvingatoare pe care personajul martor le califica drept barfe.

Evident, ne intrebam cat adevar si cata fictiune exista in aceasta proza inedita, fara un fir epic ascendent, fara un deznodamant, desi ultimul capitol ne trimite cu gandul la un happy-end, intitulat „Nunta”, care pare a fi, mai degraba, un final sententios, acuzator si dezamagitor, fara perspectiva.

Personajele schitate sunt dominate de aceeasi curiozitate exacerbata, metehne, suspiciune, nedumerire, insistenta in a descoperi subiecte senzationale, vesti, zvonuri, noutati, cautand pretexte pentru conversatie. Descoperim contrastul intre esenta si aparenta, intr-un „loc unde nu se intampla nimic”, devenit un fel de „mahala centrala”.

Vocea hemodiegetica este acuzatoare, intrucat conversatiile pe care le are cu vecinii ii creeaza un disconfort psihic. Portretele sunt schitate fugar, cu tuse satirice, bazate pe o deficienta morala, definind evolutia unei societati pervertite