„Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se știe iubit și când iubește, când își revarsă iubirea din sufletul său. Adevărul este că noi nu trăim la tensiunea iubirii, nici nu ne dirijăm totdeauna după porunca lui Dumnezeu. Cei mai mulți dintre noi, chiar credincioși fiind, știm de porunca lui Dumnezeu, de porunca iubirii și cinstirii, dar, în general, ne manifestăm spontan. Nu suntem nici urâtori, nici iubitori. Chiar spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că noi suntem, cumva, la mijlocul dintre iubire și ură. Avem capacitatea de a iubi, dar nu iubim încontinuu. Avem capacitatea de a urî și urâm când ne vine nouă să urâm. Cel ce nu iubește nu însemnă neapărat că urăște. Se află așa, cumva, la cota zero, acolo unde e confluența, punctul de întâlnire dintre negativ și pozitiv. Putem să mergem și înspre rău, putem să mergem și înspre bine. Cei mai mulți însă dintre noi iubim în mod spontan.

În orice caz, nu se poate spune că am ajuns la măsura aceea, încât din sufletul nostru să se reverse tot timpul iubire, ci permanent noi suntem într-o situație în care putem și să iubim, și să urâm; iar dacă am trecut pe versantul iubirii, nu mai putem să urâm. De pildă, în Pateric, se spune despre un părinte că, din prea multă bunătate, nu știa ce mai e răutatea. Ori noi, uneori, din prea multă răutate, nu mai putem lucra bunătatea, adică amestecăm lucruri rele și în lucrurile bune.”

Părintele Teofil Părăian