Degradarea omului prin frică îl desparte de imaginea înaltă a ceea ce este el virtual și-l face să trăiască cufundat în relativitate. Ne este frică de singurătate și de aceea fuga după relații ce au la bază ceva specific pentru persoana potențială care suntem. Uităm însă că, fiind după chipul lui Dumnezeu, avem nevoie de relație, căci Dumnezeu e tripersonal, dar și de singurătate, pentru că Dumnezeu este Unul. Individului îi este frică, persoanei nu, pentru că este susținută permanent de o Persoană infinit superioară. „Persoana se naște din rugăciune” (Sf. Sofronie Saharov). De aceea ne și rugăm: „pentru pacea de sus”, nu cea de jos, a relațiilor interesate și fără fundament, care plasează omul tot în singurătate și nu mulțumește setea de comuniune. Câți lideri, din frică, nu se înconjoară cu oameni de o docilitate slugarnică, dar îndoielnici în privința competenței? Firește, nu trebuie să caut anarhiști în jurul meu, ci mai ales oameni liberi, care caută sincer binele din orice domeniu.

Singurătatea nu este ușor de suportat căci ea plasează între uriași pe om. Omul percepe în singurătate forțe estompate de relațiile curente și facile. Un personaj al lui Henrik Ibsen, doctorul Stockmann din Dușmanul poporului, afirma: „Cel mai puternic om este acela care stă solitar pe calea vieții”. Desigur, aceasta se poate asocia cu privațiuni și eșecuri, cu retrogradări din partea celorlalți, dar calitatea satisfacției de a nu pierde din vedere proiectul grandios la care am fost chemat din nimic este indicibilă în comparație cu cea a obținerii unor avantaje pe căi lăturalnice.