Antropologia şi hristologia sunt interdependente. Modul de a te raporta la Hristos determină modul de a te raporta la om. Chipul unic al acestuia din urmă e descoperit datorită existenţei lui Hristos. Viziunea an­tropologiei naturaliste este, din punct de vedere religios, o consecinţă a unui nestorianism dualist în care precumpăneşte mai întâi latura divină a lui Hris­tos, ca mai apoi, să se ajungă la un umanism revoltat, la o antropologie natura­listă. Nestorianismul acesta derivă apoi într-un monofizitism uman, urmând cro­no­logic după tendinţa acaparatoare a unuia divin. De curând, antropozofia căuta să lege lumea spirituală de antropologie, dar o făcea eronat, cu preţul unui eşec. Rudolf Steiner, A. Besant sau E. Blavatsky distrug integritatea chipului uman, stratificându-l prin compromisul cu evoluţionismul. Lipsa libertăţii este con­secinţa directă a acestei viziuni despre om.

Antropologia creştină e antropocentrică la modul autentic, pentru că e teocentrică. Ea are în vedere pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, şi nu na­tura, ceea ce ar nega caracterul personal al omului. Ca atare, am considerat că opera unuia dintre cei mai prestigioşi teologi ai secolului al XX-lea, Dumitru Stă­niloae, este cât se poate de concludentă, prin pertinenţa judecăţilor sale, în pri­vinţa stabilirii sensului vieţii umane şi a modalităţilor în care poate fi atins, având avantajul urmării cu fidelitate, dar nu pasiv, ci creator, a surselor spiritua­li­tăţii patristice creştine. Chipul divin al fiinţei umane a fost punctul central al operei părintelui Stăniloae. El însuşi, într-un dialog cu Sorin Dumitrescu, îşi declină interesul pentru Persoana lui Iisus Hristos, provocat în parte de lim­bajul de lemn pietist al teologiei dogmatiste a timpului, influenţate de scolas­tica apuseană, şi de atitudinea sentimentalistă faţă de El, specifică unor predici insipide.