După “sfârșitul marilor povești” (J.-F. Lyotard), oamenii postmodernismului sunt în căutarea unui sens individual. Propria sănătate, călătoria în lume, dar și bunăstarea familiei sau angajamentul social față de cei mai slabi împlinesc această nevoie. În toate acestea există o presimțire a faptului că omul ar trebui să ajungă dincolo de sine însuși pentru a ajunge la el însuși, că viața lui conține ceva mai mare și mai bogat decât ceea ce realizează el în prezent și că ar trebui să dea vieții sale o direcție pentru a deveni “întreg” și fericit.

Credința creștină cunoaște și venerează în sfinți și fericiți acei oameni care au ajuns până la Dumnezeu și au găsit în el viața cea nouă și împlinirea reală. Desigur, pentru creștin, în primul rând Isus Hristos însuși este cel mai semnificativ om, pentru că el și-a trăit umanitatea în întregime de la Dumnezeu. Pentru că în el umanitatea a devenit expresia de sine a lui Dumnezeu, omul are nevoie de om ca să-l găsească pe Dumnezeu; are nevoie de modele care să-i arate cum poate, credința, să-i modeleze și să-i transforme propria viață. Mărturiile de viață și credință ale sfinților sunt ca niște “semne de lumină la orizontul istoriei” care pot oferi și oamenilor din zilele noastre orientare pentru propriul lor drum.

În opera lui Joseph Ratzinger, emeritul papă Benedict al XVI-lea, predicile și meditațiile despre viața sfinților ocupă un loc important. Pentru el, istoria Bisericii este o “istorie personală” (A. Buckenmaier) și trăiește din concretețea existenței creștine. Sub patina venerației adesea de secole, el dezvăluie în mod repetat mesajul fundamental al credinței că omul se găsește cu adevărat pe sine doar atunci când se pierde în fața lui Dumnezeu și își exprimă dragostea pentru Dumnezeu în dragostea pentru aproapele său.