Imoralistul

Metamorfoza lui Michel are loc in urma unei boli cumplite, care i-a dezvaluit cat de valoroasa este viata. In lupta impotriva corpului sau, a slabiciunii sale, el isi descopera dorinta de a trai din plin si isi concepe propria renastere, prin fora vointei.

Ca si in alte opere ale lui Gide, care ne inspira din propria sa biografie, povestea lui Michel este aceea a unei rupturi intre educatia protestanta pe care acesta a primit-o, moralitatea rigida la care a fost supus si descoperirea vietii, in ce area ea mai profund, mai frust. Aici se casca o prapastie intre datorie si integritatea morala, si dorin de celebrare a sinelui si a propriei vointe. Se produce clascica dihotomie intre simtire si gandire, intre natura si cultura. De aici, tragedia care nu poate fi evitata si sentimentul de inutilitate a libertatii dobandite.

Opera și întreaga viață a lui André Gide (1869-1951) sunt în primul rând orientate în funcție de doi poli: un anumit puritanism și un elan al simțurilor. „Sunt doar un băiețel care se amuză și un pastor protestant care se plictisește”, scria el. Reformator neobosit, satiric, moralist, poet în proză, critic, eseist, inițiator al romanului modern (Falsificatorii de bani), diarist (își scrie jurnalul timp de 60 de ani, 1889-1949), Gide a lăsat în urmă o operă bogată, care prin umanismul ei își păstrează actualitatea.

El este unul dintre cei mai importanți autori ai secolului XX, recunoscut pentru stilul său de o mare eleganță și clarviziune și pentru conștientizarea acută a responsabilității sale ca scriitor. Gide consideră că rolul intelectualului este să lupte prin arta sa împotriva prejudecăților vremii sale. Imoralistul (1902) a apărut în condițiile în care până atunci Gide își exprimase înclinațiile în mod alegoric sau ironic. Acum le confruntă în mod deschis, apelând totuși la o minimă simbolistică.

Asimilat personajului Michel, Gide neagă că ar fi acesta: „Fără imoralistul meu, riscam să devin eu unul!”. Același tip de eliberare reapare șapte ani mai târziu în 1909, cu ajutorul romanului La Porte étroite (Ușa îngustă). Cele două cărți reprezintă cele două laturi ale aceleiași tentații, „excesul unuia găsind în excesul celuilalt o permisiune secretă”. În discursul de acceptare a Premiului Nobel, în 1947, Gide declara: „Nu mi-am dorit niciodată omagii, [dar] de la o vârstă foarte fragedă, am fost foarte preocupat de gloria mea.”